jurnalé

First thing first
Iată care e marele secret, ocult ca lumina zilei. Parcă-parcă să zici că vine iar sfîrșitul lumii. Iar și din nou. Omul alergă pe tăciuni încinși, dînd să scape copilul din brațe. Iar și din nou. Alături are drumul ăla de aur care-l duce spre un orizont cucurbiaceu, dar el nu poate decît pe tăciuni încinși. Iar și din nou. Și iar și iar. Și copilului din brațe i-a crescut o mustață care-i miroase direct sub nas a pucioasă, a putinism congenital, așa că specia se vindecă la următorul ciclu de civilizație.
Și de ce ar fi treaba asta un secret¿ Din moment ce secretul e consemnat în orice manual de istorie, de la Coțofeni pînă la Santos de Maimona – verifică pe wikipedia „official gore”.
Pentru că iar și din nou. Un secret transparent, rezemat în uituceală instantanee.
Și cînd te gîndești că treaba asta se cheamă că de fapt ne aflăm în pragul celei de a patra revoluții industriale…

Carlos, un vecin care nu e grădinar, îmi spune cînd plimbăm cîinii în parc că în Madrid oamenii au tălpile negre. Eu, dacă e să fiu cinstit, trebuie să recunosc că n-am văzut tălpile madrilenilor, așa că am rețineri. Dar el insistă. Mergi mult pe jos. Stai mult în picioare, picioarele sînt extraordinar de solicitate în Madrid. Asta e adevărat, trebuie să recunosc. După care îmi spune că el merge mult pe jos, din cartier pînă în centru, unde lucrează ca funcționar în administrația publică. Dar nu are tălpile negre. OK. Înțeleg că tălpile negre ale madrilenilor sînt un fel de complex provincial, în sînul oricărei nații se întîlnesc multe forme de antagonism cultural regional. Îl întreb: nu cumva ești abonat la socoteala asta stranie? Nu cumva e vorba de un complex clasic? Nu e de acord. Antagonism cultural? Complex? Îl văd un pic încurcat, poate chiar jignit. Provincie-provincie, dar are demnitatea ei. O avea. Dar în Madrid nu stă nimeni să-ți admire tălpile, în Madrid, celălalt nu-și bagă nasul în pantofii tăi în care îți adăpostești tălpile de funcționar public… negre sau altfel. Asta se întîmplă în general în orașe mici unde îmbulzeala de oameni mai deștepți ca norma e teribilă. Small town dickheads.

Zilele astea, din ce în ce mai multe dovezi de destroy what you cannot have, cu forme și dezvoltări din cele mai neașteptate. Revoluția lu Ciungilă care, din cauză că s-a umplut de drepturi, a ajuns indiferent la legislație & la norme sociale & la vechiul și bătrînul bun simț care ținea erectă un tip de logică afirmativă.
Destroy what you cannot have s-a văzut la Trump, după (și cred că și înainte) ce a pierdut alegerile – se vede la Putin… Se vede în drum spre piață la ultimul prototip de cetățean – care și-a ales prost modelele din cauză că frica pe bază de economie șubrezindu-se din cauza gazului i-a umplut pantalonii cu derută urît mirositoare. Și pantalonii, și șapca.

Planeta fotbal
OK. Spania a bătut Marocul cu 0 la 0 după ce a inventat fotbalul fără porți. Asta a funcționat pînă au aflat de penaltiuri și au descoperit stînjeniți că poarta are bare și un portar. Au făcut-o și cu Germania, dar mai puțini convinști, parcă. În orice caz, e clar că rețeta nu funcționează – fără gol, nu poți să cîștigi, iar gol nu poți să dai dacă nu șutezi. Șutarea, se pare, e esența fotbalului. Sau a succesului în general. De unde și vorba șutu-ți… Care în limba locală se traduce prin Me cago en Dios. Sau en diez. Sau en la leche. Cam pe-acolo.
În caz că cineva se preocupă… În finală, am ținut cu Marocul.
Deși, în cele din urmă, a cîștigat Argentina și Messi a ajuns în sfîrșit noul Maradona. Așa că a dormit cu Jules Rimet în brațe, ca un copilaș de treizeci și ceva de ani – la care reflexul de supt funcționează în sens invers, sub formă de reflux și scuipat.
De cîștigat, a cîștigat și Mbappe, care în urma finalei a ajuns să coste, în viziunea lui Florentino Perez/ Real Madrid, un miliard de euro. UN MILIARD. Ce fel de sumă o mai fi și asta în era funny-money doar dumnezeu poate ști – și probabil că nici el. Costă mai mult decît media bugetului pentru învățămînt la nivel planetar.
În timpul finalei din Qatar, Macron s-a ridicat de cîteva ori în picioare, ca să pară mai înalt decît prietenul lui, Putin, pe care încă mai visează în secret să-l scape de el însuși. Asta în timp ce Franța își scotea cuțitele și sărea în stradă să sărbătorească unirea prin fotbal stîrnind scandal public.
Circ și pîine = Fotbal și bere. Pînă și arabii au înțeles socoteala și au închis ochii lăsînd să se strecoare butoaiele de Heineken pe stadion – dar i-au căscat la nurii lui Miss Croația care a ajuns mai faimoasă ca Cristiano Ronaldo și la fel ca el s-a încurcat în jalabaua unor șeici serios bussines.
Au închis ochii și la semnele mistice pe care infidelii încrîncenați din teren și le făceau pe piept de fiecare dată cînd mingea își pierdea rotunjimea și ajungea pătrată. Acum că infidelii cei mai mistici erau nepoții foștilor colonii nu ne mai miră, pentru că se știe că creștinismul a servit pe post de unealtă de inginerie socială cu care cuceritorul creștin a aneantizat cultura indigenă ca să-i civilizeze, să-i unească în supunere. Și așa i-a lăsat, mai civilizați și mai plini de lumina lui Isus chiar și cînd joacă fotbal. Pe sume amețitoare.
Paranteză: Cred că treaba asta cu ingineria socială se vede și la populația de culoare din US of A. Te miră și îți vine să rîzi să-i vezi atît de Jesus, îndulcindu-și pînă în ziua de azi sclavia și amarul discriminării cu un set de hituri gospel – în timp ce Jesus, un alb livid, îi privește non-judgemental dintr-un vitraliu colorat.

Happy New Year/ Ecosistem
Uite cum arată viața aici, aici și mai mult ca sigur peste tot. Valea urcă acest minimunte în vîrful căruia se află un oraș alb și însorit. Îl urcă cu toată vegetația mediteraneană pe care o produce exotic: smochinii sînt sălbatici, la fel portocalii, mirtul nu se vede dintre puii de palmieri, iar plantele cățărătoare cu nume care îți înnoadă limba se agață de tot și de toate la grămadă și îmbracă panta abruptă în valuri și cascade vegetale. Nu doar fauna umană e fericită, plimbîndu-se pe faleza amenajată pe vechiul zid de cetate medievală arabă, ci și fauna animală. Un ecosistem care ba se autoreglează, ba îl veghează spre autoreglare ochiul vigilent al agentului de mediu, un ins discret, nebăgat în seamă, a cărui profesie, deși sună în trendul eco-conștiinței mileniului, nu spune nimic nimănui. Uneori nici măcar administrației locale care îl plătește.
Acum eu sînt agentul de mediu care stă cocoțat pe minimunte și se uită cum prezența omului se topește deodată cu ultimele ore ale anului, în valea străbătută de fire subțiri de șosele pe care abia pîlpîie faruri. Cu cîteva minute înainte de ora 12, 12 fără 5, fără 3, fără 1… în acele minute de dinainte de puntea anilor, cînd se știe că omul iese în stradă și pocnește cu petarde și șampanii, dă cu pahare și cu farfurii și suflă-n goarne și chiuie de bucurie că i s-a mai scurtat dinaintea cu un an, cerul se umple de păsări care presimt urgia veselă dar zgomotoasă care stă să vină. Fug fără direcție bufnițe și lilieci și alte arătări de noapte lovindu-se între ele, își înnoadă zborul fracturat într-un dans hidos al spaimei în urma căruia rămîn plutind pene cafenii – luminate, bum!, de focuri artificiale al căror ecou se rostogolește în valea de jos și se întoarce amplificat. Feliz año nuevooo! răsună cerul acum gol.
Palmierul vechi de 50 de ani a murit subit, ramurile mari, acum ude de ploaie umplu grădina din față. Am aflat că în absența grădinarului care-l fumega cu substanțe, l-au năpădit niște spurcăciuni care și-au lăsat larvele în el. Nevăzînd nici urmă de spurcăciune, suspectez foul play. Dacă cineva l-a împușcat cu o goangă invizibilă? Dar goanga nu e invizibilă, dau peste un fel de lăcustă enormă uscată pe sub ghivechele de pe terasă. Și mai dau peste o larvă de dimensiuni înspăimîntătoare căreia, atunci cînd calc pe ea, îi pocnesc mațele pe-afară. Îh! Și deodată lucrurile se leagă între ele. Ieri am văzut un șobolan urcînd din nispero pe una din puținele crengi care au mai rămas în palmier, cocoșată și uscată, direct în vîrful copacului. Am crezut că maria îmi joacă feste. Dar larva asta zemoasă îmi spune că e posibil ca rozătoarea să rîvnească la ce spurcăciuni or mai fi rămas adăpostite în vîrful palmierului. Acum… dacă sînt șobolani, sînt pisici. Aproape sălbăticite, mascote în exces abandonate dincolo de zidul orașului, și-au găsit adăpost în vegetația luxuriantă și fac vizite dese în civilizație ca să se hrănească. Uneori, pisicile își aduc puii, ca să-i dea în adopție. Și să-i scape de amenițarea păsărilor răpitoare de noapte și de zi care zboară pe deasupra văii. Zilele trecute am văzut o familie de acvile iberice la joasă înălțime, păreau niște avionete cu pene. Toată lumea mănîncă pe toată lumea sau, în orice caz, scoate un profit din respectivul, fie el palmier, rozătoare sau ce-o mai fi pe-aici, într-o înlănțuire naturală și crudă.
Pînă vine omul cu goarna lui veselă, pe care și-o vîră în cur pentru ca toată lumea să-l audă cîntînd pe Rex Tremendum.

omul zilei

„Pe această Planetă există doar o singură rasă cu două picioare, care munceşte, vorbeşte şi uneori gândeşte: Homo Sapiens Sapiens”, a scris rabinul şef al Ungariei, Robert Frolich, pe contul său de Facebook.

Și plătește impozit, aș adăuga – fără să-mi bat capul cu dovezi.

Și care, spre disperarea lui Dumnezău însuși, nu vede dincolo de vîrful nasului (sau a ceasului de gaz) – în timp ce planeta îl bate peste ceafă cu extincție.