Un balamuc pe nume Rumânia

O doamnă fină și cultă din lumea literară românească ne spune în ce cheie trebuie să citim avalanșa de selfieuri cu care se distrează congenerii ultimamente în FB. „Cultul personalității” – scrie ea ironic sub un autoportret luat la cald. Cam neinspirat, pentru că gura păcătosului… ai putea spune, se ascunde, ca la Trump, in plain sight.
Acum… eu aș fi curios să aflu cine sînt cîrcotașii care i-au pricinuit o asemenea replică, pentru că de avalanșă nu pare să fie scutit nimeni din lumile dumneaei – eu mai degrabă i-aș premia.
Cultul personalității? Hmmm… Aș fi zis că avalanșa asta la adulți educați, nebeneficiind de scuza unei vîrste fragede (și plină de nesiguranțe), e mai degrabă ca-n basme. FB e un fel de oglinjoară magică a mașterei lui Albă ca Zapada. Se uită-n ea un cocoșat, un sectant postcomunist (din secta iubitorilor de minciunenele micburgheze ca o scară a parvenirii personale) și vede un campion cu fruntea ´naltă și ochi mijiți spre zări – un clasic de secol opt´șpe.

Raluca Feher prinsă pe pagina ei într-o campanie publicitară originală emite în ultima producție următoarea observație: Cum să ne facem bine cînd nu știm că sîntem bolnavi? Cînd nu știm și nici nu vrem să știm… Aș îngroșa un pic istoria: du-te într-un balamuc și spune-i unui pacient că e pacient. O să-ți rîdă în nas: i-auziți ce zice nebunul ăsta de mine… eu, ditamai doctorul.

Acum un număr de ani doamna fină cu care am început postarea își dădea demisia indignată dintr-o asociație profesională din care etica dispăruse. Am salutat gestul ei la vremea respectivă, era un curaj singular și exemplar. După o vreme, urmărindu-i pagina de FB, am găsit-o prinsă într-o serie de reciprocități de likeuri – inimioare – shareuri pe bază de poze cu pisici sau ghiocei cu aceeași oameni care îi provocaseră gestul demn, demisia.
Pînă urmă… cam asta e povestea acestui balamuc numit Rumânia. Vorba unui amic care a trecut cîndva pe-aici: intelelctualii (artiștii, oamenii ale căror gesturi și vorbe ar trebui să conteze) sînt și ei oameni.

# jurnal Covid19

20/ 04/ 20
Azi-dimineață, a șaptea zi de carantină, bilanțul tragediei în Spania: 1000/ 20.000. O mie? Mai ieri abia trecuse de 500.
E greu să te dumirești. Pînă cînd cifrele n-ajung la tine, mai ai timp să-ți trăiești plăcut amețeala, „senzația de coșmar/ halucinație/ distopie”. Cifrele din bucla de știri sînt un fel de realitate abstractă care-ți pișcă un pic scoarța – ca mașina de spălat vase care, deși se aude în fundal, nu se aude, un fel de zgomot alb al unei civilizații. Civilizație care acum începe să geamă.
Azi, nu mai e zgomot alb, azi e pericol. Cu asta trebuie să te înfrunți, ca să-ți faci cumpărătura (pentru că azi i-a venit ziua). Și, spun știrile, încă n-am văzut tot. Covid cade la fix peste spurcăciunile de sezon, anul ăsta au fost extrem de cîinoase, cu exact… dar exact aceleași simptome ca el. În iarna asta blîndă, Spania s-a obișnuit să vadă oameni care tușesc pînă-și fac pantalonii zdrențe pe ei. O scamatorie perfidă. Pînă să-ți vii un pic în simțuri ți-a mai intrat un cuțit de aceeași formă, prin aceeași rană.

În orice caz, cred că am priceput mesajul. Ne bate planeta… și ne mai face și cu ochiul: virusul supraviețuiește cel mai mult pe suprafețe line din plastic sau plasticate. Mă potăilor, ia faceți liniște, că văd că nu pricepeți cine-i Șefu! Vreți să vă pape Gaia?

E ciudat să vezi o coadă de zece persoane la două lifturi – fiecare lift avînd o capacitate de zece persoane. Dar regulile, la fel ca dispensoarele de gel dezinfectant, sînt peste tot, împușcate în pereți – spală-te pe mîini, pune-ți mască și mănuși, strănută în cot sau guler (asta e nouă). Așteptăm la rînd să coboarîm unul cîte unul în supermercado. O pensionară în față se intimidează cînd ușa i se deschide în nas, șovăie. Nu e vreme, omul de la pază bine echipat o îndrumă fără să o atingă. Doar unul, îi țipă din masca sofisticată, cu căpăcele și filtre. În afară de cei doi chicos din fața mea lumea e sobră. Sînt un pic trecuți de 20, amîndoi par un fel de fratele mai mare dintr-o famillie de nenumărați.
— Tu n-ai mască.
— N-am. Dar am păr în nas.
Are, ce-i drept, o barbă îngrijită, cu o mustață care intră în cele două orificii deodată vizibile, pentru că și-a încrețit nasul și și-a căscat nările.
— Părul din nas e semn al evoluției, la asta folosește, e filtru natural pentru viruși. Eu sînt evoluționist. Tu, bănuiesc, că ești creaționist, te epilezi în nas și-ți pui mască.
Dap, nu s-a schimbat nimic, lucrurile merg ca înainte. Răsuflu ușurat, n-am mască, dar cînd an ieșit din casă aveam o mustață.
Cam asta spune și magazinul. Carne proaspătă, iaurt, lapte, brînză pînă la sfîntu așteaptă… De ce să-ți îndeși coșul ca un apucat, deocamdată n-am ajuns acolo. Să nu creăm panică, să nu fim panicoși. De foame nu pierim, probabil că dacă e cazul să facem altfel de provizii ne anunță. Confortul e un pic amenințat, însă oamenii par să înțeleagă, totuși, că nu e momentul să te-nchizi cu șunca-n pod, supermercado e același, se găsește și hîrtie igenică, mai puțin, dezinfectanți domestici. Și nici măști. Întreb o chica din personal, micuță, bondoacă, dar hotărîtă: N-au mai rămas, hijo, îmi zice, tu ce credeai…
Formulele colocviale în zonă sună comic uneori. Dacă spiritul n-a pierit încă, e bine, să ne ținem firea și să ne spălăm pe mîini. Și pe limbă.

Și totuși o mie de morți. Nu e cea mai bună socoteală. Și încă n-am văzut tot. Un virus nou-nouț, o căcărează minusculă despre care nu crezi, pentru că n-o vezi. Începi să o vezi cînd tu sau altcineva cade din picioare. Cînd statistica ce se aude în gura știrilor îți spune că e posibil să te-aștepte pe-o tejghea la supermercado.
Acum o săptămînă am făcut drumul ăsta invers. Noaptea, în primele minute de carantină, căutînd o farmacie deschisă. Orașul pustiu, poate 5 mașini, un om de la curățenie ungînd bancomaturi cu dezinfectant. Parcă străbăteam un coșmar, o halucinație, plin de fraze savante: ce vremuri trăim!
De ce să ne ferim? De ce carantină? De ce restricții? Ca să nu ne lovească pe toți odată și nu să fie nevoiți să-i ia oxigenul de la gură unui bătrîn, în favoarea unuia mai tînăr. Tu te imaginezi pe tine cadru medical făcînd treaba asta, obligat să alegi pe cine lași să moară? Sau dacă asta nu te-ajută, imaginează-te aruncat pe salteaua cu bătrînei care se sting înecați în propriile mucozități. Să nu fim atît de stupizi încît să nu putem înțelege că e momentul să scoatem capul din propriul cur și să ne uităm și la ceilalți. Aia!

Acum… spune-i asta lui Vasilică. Un ghem șubred de mioritism, de bășcălie și iresponsabilitate care-și zbiară poveștile din inima unui diagnostic niciodată chestionat – diagnostic pentru doar o patologie poate explica cruzimea, încăpățînarea obtuzä. Egometru universal, de fapt un fruct putred care stă să cadă expirat, răscopt în patimi mici și adînci, fără să înțeleagă bine, dacă a făcut-o vreodată, că în jur e o lume. L-am dus noi pe Ceaușescu în spinare atîția ani de n-a mai rămas nimic din el, fiind un fel de campioni ai descurcărelii fără legi, pe sub radar, cîine-cîinește, niciodată cu mațul în suferință… Ce? Iliescu? L-am halit în tăcere, un fel de papanași cu smîntînă, așa cîrpă kaghebistă cum a fost. Hăhăhă, și tu vrei să ne-ndoim acuma ìn fața unui muc? Cum să stăm în casă? Măcar cu asta are dreptate, cînd ai fost expus la radiația unor vremuri otrăvite, ți s-a strîmbat pînă și ultima vibrație mintală. Nu știu de ce, dar mai ales acum dimensiunea asta intestinală, dimensiunea asta hidoasă, în care minciuna e normă esențială a unui tip de viață, piticul cocoșat, cu dinții verzi urcînd scara unei ramuri separate a evoluției pe adevăruri sucite… De unde vrei altceva?
Cum și în cîte chipuri funcționează minciuna, aproape ca o funcțiune biologică în plus la mutanții rezultați din radiație, se vede cel mai bine pe o hartă e evoluției Covid.

Virusul nu trece fantoma Cortinei de fier, zice L. Nu trece, pentru că decesele Covid nu sînt declarate. Deja se aude din prea multe spitale. O dau pe pneumonie. Tot aia! Hăhă! Doar am mai văzut o dată cum se face. Nu, de mai multe ori. Minciuna e atît de adînc intrată în utima celulă de mămăligă, cu atît de multe și imprevizibile tentacule – complicități/ falsități/ prefăcătorii/ imposturi.

De ce? De-aia.

Public Fiction Ltd.

Întors în Europa după tot acest răstimp petrecut în Africa, amintiri cu drumuri neasfaltate în marginea întinderii de nisip calcinat, cu trafic rar, cu mașini prăfuite peste rugină, cu autobuze din care copii fără chip nu-ți întorc zîmbetul, cu plante îndărătnice, dar fără destin în patio-uri în ruină – și soarele enervat care și-a dat foc. Dap, bucățile par lipite cu hașiș marocan, nu stau, n-au cronologie, un vis anofelic, un itinerar stroboscopic pe buza unui vulcan de iritare, de dorințe nesăbuite, febra unei nevoi imposibil de înțeles… Călătorie de afaceri? Ei… cred că poți să-i spui și așa. Adică… uită-te în jur, o să vezi o mulțime dînd buzna prin frontieră, scăpată pentru o clipă de sclavie – a salariului, a zilei de mîine, a obiceiurilor care ne posedă, a obiectelor care ne posedă, a trecutului și a viitorului. Nixe ne numea „turma” . Pe Nixe l-a ucis demența – n-ai cum să nu recunoști o afacere serioasă.

Înapoi, da.

Madridul în august sufocat de nori fierbinți care nu lasă nici măcar o picătură de apă, Madridul în gri e un oraș aproape străin, tot centru e un enorm șantier care zbiară mecanic și suflă praf peste grupuri de turiști gălbui și molîi ca niște burți de broască, ale căror planuri de călătorie se îneacă în prăvălii de suveniruri ieftine – în Callao metroul își curbează spinarea într-una din gurile care coboară, o boare sălcie mirosind a fier se ridică lipindu-se de o ceată de bicicliști, transformîndu-i în spectre… Aici e cafeaua mea cu gheață, exact unde am lăsat-o anul trecut, grăbit fără speranță… Cafeaua și micuța creatură asiatică cu bonetă-șorț-cămașă toate negre, androgină, urechile împovărate de ciorchini de creole artizanale de diverse mărimi, furtuna furiei nu i s-a stins încă – dacă, vreodată -, se vede prin pupilele dilatate de încordare. Înainte să dispară prin ușa cîrciumii îi pasează un pahar de carton unui cerșetor care-l înhață și dispare, ar vrea să se ascundă după primul colț, dar nu are unde, urinează în el în plină stradă, în timp de un grup de adolescenți vorbind cu accent american rîd strident pentru că așa știu ei că se face. Apoi îl lasă cu grijă pe scările ușii de serviciu – un scris neglijent spune că paharul (sau poate conținutul) e pentru Chiuchi.

Își aruncă pe scaune producția de shopping, pe masă lasă ceea se dovedește a fi cea mai prețioasă piesă dintre toate – un poster vechi laminat. E un pin-up Vargas clasic pescuit din Rastro la un preț de chilipir. E mulțumită. Poartă Doc Martens galbeni, cu ciorapi de plasă, o pereche de blugi scurți și un tricou Singularity is Near – părul și l-a ridicat într-un coc complex în vîrful capului, îl ține legat cu o bentiță de aceeași culoare cu rujul, ultimul negru care face face furori în mediile ei. El e anost, cu sau fără vestimentație, și un pic tutelar.
— Cafea?
Micuța creatură asiatică le lasă discret două cești, se retrage zîmbind, un fel de salut de recunoaștere.
— Pari fericită.
Aprinzîndu-și o țigare și scoțîndu-și ochelarii Wayferer:
— Sînt fericită. Aș fi și mai fericită dacă mi-aș găsi un fard decent care să-mi acopere…, îi indică cu ochelarii brîul de pistrui care trec de pe un pomete pe altul, peste puntea nasului.
— Nu, vorbeam de chestia asta…, ia posterul de pe masă și-l privește zîmbind înțelegător.
— Chestia asta nu e chestie… e un enunț. Unde mai găsești azi feminitatea asta…?
— Exagerezi.

— Crezi? Facem un pariu… Dacă apare pe stradă acum, jumătate din trecători vor fi convinși că e un transexual.

Modelul din poster are ciorapi negri cu dungă și o fustă mini polkadot, stă aplecată și și-i ridică cu un gest extrem de senzual, lasînd să i se vadă ce trebuie să i se vadă, zîmbind, peste umăr spre privitor. El rămîne gînditor.
— Memphis Belle, acum mi-a picat fisa… Una din tipele astea apare pe…
— Un avion american, da.
— Modelul tău de feminitate apare pictat pe um bombardier din WW2.
— Ce legătură are? Ce anume vrei să spui? Mă tem că te-ai trezit vorbind…
— Credeam că ești fericită. De fapt ești… frămîntată? Ce te nemulțumește?
— Tu. Și discuția asta. De ce te faci că nu ști ce spun? Tu ce ai picta pe un bombardier, femeia Decathlon?
Îi face semn spre grupul de puștoaice toate în colanți mulați, în pantofi sport de pînză neagră sau în șlapi Havaianas și în maieuri de plajă care trec prin fața vorbind tare. Își pune picioarele pe scaunul din față și își așază cu grijă pe nas ochelarii de soare, lăsînd apoi capul pe spate. Rămîn o vreme tăcuți, în timp ce colegul micii creaturi asiatice iese în față să-și facă numărul cu o pipă electronică, strada se umple de un fum aromat, ai zice că a luat foc prăvălia de ceaiuri, turiști trec derutați, evitîndu-se în ultima clipă unii pe alții, paharul pentru Chiuchi dispare, dipar și eu lăsînd 5 euro în monezi în farfurioară.
Deasupra se împrăștie un cer oranj, se pare că Sahara și-a aruncat norii prăfoși pînă aici. Ploaia fiartă care începe să cadă miroase, Uberul se lipește de bordură înainte să mă ude.
— Unde mergem?
Mi-au rămas în minte. El ar fi trebui să-i spună, ai dreptate, tu pari ultima versiune a modelului Vargas, iar pistruii n-au nici o vină – din contră, te fac și mai și. Da, ai dreptate… Adică unde e frumusețea aia pe care ai picta-o chiar și pe o mașină de ucis? Nu mai e.