Agent de mediu/ Easter Trip

Ai grijă ce faci cu umăru ăla nătîng! strigă îngrijorată de la o fereastră a castelului cînd mă vede luînd-o cu sapa pe umăr pe potecă spre grădină.
Am, am, îi răspund eu telepatic. Am, că-i al meu. Sînt un om responsabil cu proprietățile mele.
Și nu durează mult pînă cînd toată grădina ajunge cheală, sau aproape cheală – am lichidat-o de buruieni. Caput. Adios. Hasta nunca.
De sub unul dintre pietroaiele împrăștiate prin tot locul am pescuit fără să vreau un coleg exotic. Ar trebui să fie mic, dar e mare (enorm!). Și e negru. 8×8 de la mama natură – se mișcă năpraznic, mai mult nu-l vezi decît îl vezi. Trapdoor spider, se cheamă, îmi zice google lense. Asta pentru că devin iar agent de mediu și vreau să știu ce stric eu aici, dînd să repar… Și deci cum și de ce ajunsă domnu balaure ăsta din California tocmai la noi în grădină (pentru că e aceeași climă?)? Îl văd mai bine abia după ce reușesc să răstorn peste el cu abilitate pietroiul după care se ascunsese și să-l las imobil, căzut pe spate. Teribilă arătare, îmi zic și-mi masez umărul nătîng din care se pare că mi-am mai pierdut un șurub manevrînd unealta. Poate ajunge pînă la 20 de ani. Yep! 20. E extrem de discret, veninul nu are efect la om, dar mușcătura poate fi dureroasă. So… teribilă creatură! zic. Și fără să-mi dau seama se lipește de mine un sentiment de regret, de barbar, de ecce homo.

Altfel… e clar, sîntem în grădina Edenului. Dacă mîine găsesc o balegă de elefant pe terasă o să țip tare spre cer de trei ori „Slavă Ganesha”.

Acum, în plină primăvară, portocalii înfloresc peste fructele care încă mai putrezesc rămase în coroană. Mirosul e, în ciuda amestecului de descompunere cu proaspetele flori, suav – în briza care trage printre ceilalți minimunți, dinspre ocean. Și foarte fin. Natural fin, natural suav. Ceva ce realmente nu-mi amintesc să mai fi mirosit vreodată. Cînd briza stă o clipă, mirosul rămîne la fel de fin… mai intens, cu cît briza stă mai mult, dar cu același efect la creier, prin nas.
Toată lumea umblă pe promenadă, pe sub șirurile de portocali, cu nasul înălțat în sus și nările căscate fremătînd monstruos. Ochii umezi urmează nasul ridicat așa că văzul la sol se diminuează, se produc mici incidente, dar nimeni nu pare să vrea să-și dorească să socializeze, să-i pese în vreun fel. O forță a naturii despre care nu știm nimic, pentru că nu o vedem, ne ține atîrnați de nasurile între timp ajunse un fel de trompe. Dacă-mi pun un selfie acum în google lense oare ce creatură o să-mi spună că sînt, așa, cu dinții rînjiți cu gingii cu tot și nasul un furtun musculos? îmi zic, privind ecranul telefonului ridicat undeva deasupra capului, ca să mă pot vedea în el. Și acest miros, azahar, își bagă un braț prin nasul meu și-mi apucă bine creierul în pumn, înecîndu-l în efluvii de senzații atît de limpezi, de suave, de ancestrale, de grădină de eden, încît nu văd și nici nu-mi pasă că tocmai am călcat pe ceva moale, ar putea fi un cîine de talie mică, deși parcă dădea să spună ceva…
Dacă nu există turiști în exces e pentru că acesta e probabil unul din secretele Spaniei. Secret bazat pe un principiu simplu: ce nu se vede nu există.

Jur că cele declarate mai sus sînt adevărate. Azaharul nu se vede, dar există și face cu tine exact, dar exact cum am povestit mai sus.
Acum… jur că de asemenea ceea ce urmează să povestesc mai departe e adevărat, teribil de adevărat.

Năuciți de azahar, ne-am oprit în La Paz pentru că deși e aproape Paște, locul e aproape pustiu. Stăm la una din mesele de lemn decorate cu modele artizanale și ne dregem veseli cu cîteva copas și veselia sporește. Sîntem cuprinși de imponderabililtate. Nu degeaba la paz, locul are ceva de pictură mică și pitorească într-un tîrg de picturi mici și pitorești. Cu tot cu palmieri și leandri și yucca și cactuși care acum freamătă foșnind în șuturi de vînt care vin dinspre mare. Și la un moment dat aproape că nu mai e nimeni pe nicăieri, barmanul urcă și coboară fără un scop anume din și în micul lui bar improvizat artsy într-o veche bucătărie dînd direct în trotuar – probabil că vrea să închidă. Pe-o stradă urcă o pereche, pe cealaltă coboară o familie, dar cam toată lumea se retrage. Și noi, plutind pe străzi, în piață au tras persienele, abia dacă întîlnim o mînă de rătăciți care prezintă, la fel ca noi, semnele azaharului – rînjesc toți cu gurile pînă la urechi. N-ai zice că e Paște, ci vreo sărbătoare păgînă, pentru un trib de inițiați, îi zic cînd ajungem la castel. Din grădina pe care am curățat-o îmi fac semne prietenoase cîteva tufe de margarete colorate pe care ea le-a transplantat în solul grădinii acum curat, înainte să ieșim în oraș.

Ei… și cam asta cu pacea. Pentru că de-aici lucrurile se complică. Se complică dar și se descomplică.

Îl scot pe Max să-și ușureze mațu, micul nostru ritual pe circumvalațiunea de pe buza văii, o luăm la vale ținîndu-ne ba de pipă, ba de niște animale care mîrîie (mîrîie pisicile?) în ierburile de după balustrada de fier, așa că mă încurc ba în lesă, ba în niște gînduri care cer răspuns, ba în dracu-lacu. Îi dau drumul caraghiosului să-și facă damblalele cu ce animale au chef să-și bată joc de el la ora asta. Și trag ce-a mai rămas în pipă cu ochii pe luminile Tangerului care se văd unduindu-și niște istorii literare interesante în cețurile de peste strîmtoare. Și fie de la cea mai fost în pipă, fie de la luminile Tangerului, fie de la azahar, de la halbele reci, de la dacu-lacu… da, exact acum cînd nu-l mai văd, nici pe… Max, strig încet, unde umblă javra darar dracii în curu lui flaco, aia, sta-stai-stai un pic, unde zisăși că era… a, nu, ha-ha, yep! da groove is in da house… Max, pe unde păcatele mele umbli uită-te și tu ce față de tîmpit ai hai vino înapoi… ăăă unde a-ha da aia rahat! na că vine o mașină damiaș una în cap… Max treci în lesă, vîjjj… era mașină sau o mopetă… mopeta cu doi ochi… caută pe google lense mopeta cu 2 ochi… ha-ha aci treci în lesă potaie că te lasă nemernicu fără coadă ai văzut că n-a încetinit… ha-ha… îți ordon în calitatea mea de agent de mediu să încetezi să mai sparii jivinele cartierului fie ele jderi năpîrci năluci lăptuci clăbuci sau alte curci… și nu mă mai trage că am umărul nătîng îi cad șuruburi… te-ai căcat găină? …și atunci ce mai vrei?
Ei, acum intervine iar naratorul pentru că de-aici… amintirile protagonistului s-au stricat, s-au… transformat în cețuri, în clăbuci și alte curci. Ajunge țeapăn acasă și își desface o bere gîndind că ce bine iar veni stînd pe terasă și uitîndu-se la filmul din cap suprapus peste peisaj. Dar n-are parte bietul, pentru că señora și-a uitat geanta Schlosenflosen în La Paz. A, tare, lîngă masă și deci… ce? carray! geanta? phuuu nașpa. Și actele? Io? Pînă acolo? Tu nu vezi cum arăt, îmi atîrnă un braț mai lung… și peste toate sînt agent de mediu, nu poți să te adresezi așa unei autorități administrative atît de dedicate muncii obștești… ca să nu mai zic că am busola țăndări, e foarte posibil nu doar să nu ajung acolo, dar nici să mai reușesc să mă întorc casă… i-a gîndește-te, e un risc…
Și din nou naratorul intervine pentru că nu există mărturii credibile pentru următoarele cîteva zeci de ore (5 minute?) de discuții, negocieri și rugăminți. Și la un moment dat agentul de mediu a luat brusc decizia să plece fără să anunțe, fără să facă un semn de intenție sau fără să fie măcar vreo clipă conștient de faptul că clanța porții pentru ieșire nu era pe FAȚA cealaltă a porții ci pe PARTEA cealaltă a porții (și atunci cum am ieșit?). Următoarele minute, preț de un șir de scări și o jumătate de stradă pînă la alt șir de scări ascunse de vegetația parcului, televizorul din cap l-a întrebat niște lucruri și el deodată foarte intens în gîndire a răspuns: da, de-asta noi esticii avem această acuitate și simț al împrejurimii mai dezvoltat, pentru că ne-am format… format? ne-au clocit în frică de dimineața pînă seara, aia, dragă Nieves, de meserie psihoterapută, dacă ne mai vedem de două ori de te mai învăț niște meserie, chiar dacă acum tu semeni suspect de mult (mi se pare mie?) cu Gabor Mate cu o perucă blondă… frica asta nu e căcat pe băț… ascute, frica… ca o oaie pe care o cărăm după gît…îți sună? nu? ar trebui, cu ziceri din astea Herta Muller a luat un Nobel… și de ce să nu psihanalizăm națiuni? ne trebuie un Erich Fromm urgent… Stai, unde am zis că merg… ăăă, carray! scările…
Ajuns pe platforma de la jumătate, efortul îi pune sîngele cu tot ce o fi prin el în mișcare, portița de la capătul celeilalte jumătăți de scări o rupe la fugă pînă ajunge cît unghia de la degetul mic, undeva la capătul unui vîrtej de întuneric verde-albastru sfumatto, pe sub coroane dese de arbuști și el o privește, vînăt, respirînd vizibil cu dificultate, cu o expresie gelatinoasă, ridicînd mîna spre ea într-un gest dramatic, de muribund… dacă era stoned acum e toacă, lemn, scîndură… a-ha, dacă nu crăp acum numai crăp vreodată… cum ar fi… OXYGEEEEN… yep, tripul de astă vară cu un Michael Gira gigantic zbierînd peste văi în noapte… ha-ha, un trip în trip… posttripturism postpostmodernist… postmordenismpostmodernist friptripist… postfilorusismpostcomunist postmortemist… uaaaa…
Cînd în cele din urmă ajunge să se țină de portița de la capătul scărilor, privind promenada pustie la ora asta, mirosul de azahar îi sună în creier ca un gong. E iar prezent, cîteva secunde – suficient ca să înregistreze în amănunt situația și să-și evalueze șansele mai departe, în caz că reușește să-și potolească inima. Nu moare, dar e foarte aproape. Își leagă trompa la cîmpul de forță nevăzut al azaharului și se lasă transportat pînă la celălalt capăt al promenadei, la scările (altele? – vrei să mă omori?) care urcă spre piață. Trece prin piață și…
Carray! Unde merg? Ha-haaaa… geantaaa, geantaaa, mi-a ucis speranțaaaaa… Haha, cum ar fi? cum ar fi ce? să te pierzi? căcat mă pierd… cum să mă pie… pierd… în piață? stai așa cred că am greșit… nu era…? nu, nu era… căcat…. deci am trecut de… nu, nu ai trecut de, încă n-ai ajuns… n-am ajuns unde? și de ce e așa pustiu deodată? parcă sînt într-un Polanski… hola gente… care gente? și ce anume caut? a noua poartă?
Are dreptate, pînă aici, în afară de cele două copile de pe promenadă pe lîngă care a trecut într-o stare avansată de headTV, cu ochii cît cepele, vînăt ca, vorba lui Johnny K. Aragialle, un ficat de bou bătrîn, fără să le ia notă decît ca pe niște imagini florale în lanțul de imagini florale generat de efectul azaharului peste buruiană… în afară de cele două nu s-a făcut văzută vreo față de om preț de un număr nesfîrșit de stradele claustrofobice și ganguri intime cu plante atărnînd din balcoane, străzi care de fiecare dată îl întorceau în același loc sau poate nu în același loc dar era ca și cum ar fi fost același lor, cu clanța pe partea stîngă, pe partea nătîngă… și într-o liniște complet surdă…
… ce spui frate, te-a luat și pe tine, io ți-am zis că e empatică… fumează unu – fumează doi… se include naratorul (le ce ți-o folosi persoana 3a?)… haia. partea nătîngă, umărul… cînd pierd ultimu șurub o să mi se desfacă șasiu umerilor și apoi tot scheletu se înșiră în urma mea piesă cu piesă și io rămîn un fel de clăbuc întins pe asfalt avansînd printr-o rostogolire grețos-pîrțîitoare pe sub ochii copilelor ălora de zisăși tu că le vedeam ca pe niște flori într-o salbă (jerberă? coroană mortuară?) nesfîșită de flori – se duc acasă și spun că în noaptea de paște sau antepaște sau ce-o fi azi s-au întîlnit pe promenadă cu dracu și nu părea să se simtă prea bine… hahaaa! …auzi dar azi mai e azi sau e deja mîine…?
E la două străzi de la La Paz și piațeta din răscrucea de stradele în care aterizează neașteptat e plină de lume. Lume la mese, lume în cîrciumile deschise în miez de noapte – vreo 4 și cred că mai încăpea una. Dînd cu ochii de oameni simte nevoia să-și aranjeze un pic ținuta deranjată, dar asta nu-l ajută. Chipul e imobil. Și din cauza uscăciunii din gură buzele i s-au lipit anapoda de dinți – pare un om cu cel puțin o pareză facială. Sau o mumie ambulantă.
La ultimul colț dă peste o femeie pija cu o copilă. Femeii pija i se lățește pe față văzîndu-l, dar el nu-și permite să rîdă, pentru că altfel s-ar putea să-i zboare pe nas coji uscate de mucii – cu care s-a ales de la efort și zbucium. Și reușește să rămînă serios chiar și atunci cînd la capătul unui șir de transferuri mentale ajunge să se vadă cu ochii și mintea femeii pija – culoarea tenului e roșu-intens, părul sur stă drept în sus, hainele alunecă de pe el, se chinuie vizibil să clipescă din pleaoape peste ochii uscați.
Polanski on dope… cică de ce naiba se zgîiau în halul ăla… ha-haaa… booya am ajuns, La Paaaaaz. Palmierii cactușiii meseleee pescărușuuuu care pescăruș? geantaaa căcat geanta… a uite-l n-a închis. cît e ceasul? 12.22. dar cine a zis că închide? cît naiba am făcut pe drum, 5 zile? nooo, 5 minute. la cît am plecat? merg de 3 zile sînt uscat de sete… rahat, cred că nici voce nu am… băiatul e înăuntru? …iote-l cum rahat vorbesc cu el că am gura iască… Holaaaa!
Primele cuvinte îi ies căznit, băiatului nu-i e clar dacă din cauză că-l dor dinții sau altceva – pare om serios, nu e o farsă. Pentru că buzele nu se desfac mult, rămîn rigide peste dinți, lăsînd senzația unei dureri. Și apoi e sunetul, sunetul e cavernos, uscat, sunetul cu care un războinic berber își strigă moartea în deșert… Probabil că cel mai indicat e să nu se dea domn, să spună cinstit că e bolnav de cînd cu bătălia de la Termopile și să ceară un pahar de…
O… mulțumesc da o belea hombre ești omul zile în familia mea nu-mi spune acum de Paște te cheamă Angel haha Nacho OK încîntat aia nute ui taașa lami ne sînt vi ude șin upar amda t pe steo buru iană deal ocului…ăăă… și exact după ce am comis-o a sunat alarma… exact haha, o potriveală necinstită… imaginează-ți să urci din partea cealaltă pînă aici țeapăn…nu, nu se putea mîine, te cred, pari un om bun, dar nu asta spun… nu e nici telefonu, nici portofelu… e pianul steinway moștenire de familie cu care doamna pleacă de-acasă orice ar fi… ești sigur că nu e în geantă? hahaaa… da, te rog, o coca… coca cola… nu, aici, acum pe loc, probabil c-o să topesc gheața din pahar instantaneu, căscînd gura spre ea… hahaaaa…
Și cam s-a cam descomplicat situația. Barmanul, un chico cu mustăți răsucite care evocă o partitură de saxofon optzecist într-o trupă care se cheamă Holy Fuck – mustăți ca ale oricărui barista din Manhattan, locul are oricum un șic hip-urban, a rămas cu ochii pe mine așteptînd să iau restul și cînd vede că nu o fac mi-l împinge sub pahar. L-am jignit? Fac glume așa de proaste? E drept că nu-mi ies cuvintele cum aș vrea dar măcar sînt politicos. Iar eu, acum că pot vorbi, măcar mecanic am eliminat impedimentul, buzele mi s-au dezlipit de dinți, tac profund cu ochii pe bulele de gaz din pahar care susură, vor să spună ceva. Căci mintea e deja headTV – într-o conversație intensă fie cu o persoană care se cheamă naratorul, care-mi dă cu ușa-n nas, e jignit și amenință cu o reclamație la ministerul literaturii; fie cu o anume doctora Nieves pe care o întreabă o chestie simplă: poate ea să spună de ce viața printre oameni uneori e atît de… cu sau fără traume în copilărie… Hahaaa. Clarmundo, hombre. Cînd naiba am ieșit din bar?
Da, toate astea s-au întîmplat exact așa cum le-am povestit.

OXYGEN [Remastered]

Din șoseaua națională de jos, se rupe o bretea care dă apoi într-o șosea regională și n-apuci să intri bine pe ea că o o iei la dreaptă pe o ieșire perpendiculară care rupe brusc pieptiș spre orașul din vîrul minimuntelui, printr-un tunel de vegetație, cu iedere și liane îmbrăcînd trunchiuri vii sau moarte de palmieri sau de acacia sau de acebuche sau de măsllini ori smochini sălbatici, ca apoi să atîrne zdrențăros din coroanele care se unesc peste șoseaua subțire, fără parapeți, cît să încapă cu greu două mașini – o ține așa, amețindu-te la propriu și la figurat, pînă cînd după o cursă de vreo 5 minute uneori verticală, uneori în ac de păr ajungi pe o stradelă a circumvalațiunii oficiale a orașului, cu mașina transformată într-un măgar mort înainte să-ți întîlnești destinația, o cazare pitorească în inima cetății.
Eu, de sus, agent de mediu în tura de noapte (în turn la castel!), văd acest spectacol de lumini care se țes prin penumbre ba de vegetație, ba de diverse cețuri și aburi marini, ba de siluete de alți minimunți în sfumatto, ba de cer cu stele incandescente. Unele din lumini sînt polimorfe, par vii mișcîndu-se, așa cum farurile mașinilor care urcă și coboară prin tunelul de vegetație umplu neuniform spațiile extrem de neregulate; altele sînt statice – și clipesc roșu, în șiraguri de-a lungul liniei țărmului de pe eoliene; altele clipesc și se mișcă puturos pe cer pline ochi cu o omenire călătorind la clasa turist; altele păzesc depozite sau mici monumente agricole – văzute de aici par machete pe masa unui arhitec – și mai sînt niște lumini intens albastre care apar și dispar autoritar, pe șoseaua de jos, șeriful local care ține să facă prezentă autoritatea statului. Văd acest spectacol și foiala de lumini, oricît de neregulată, pare să vrea să acompanieze de bună voie muzica pe care mi-o pun în căști – am un fel de disco sideral gratis (slavă Ganesha! 3x) la îndemînă. Și uneori o las să-și bată joc de mințile mele după cum are chef.

I said lousy oxygeeen, vocea pare să fie a lui Gira, se aude HIFI din infrarealitate. Și sunetul crește în intensitate, sunet produs de o goană de tobe care pierd sau par să piardă ritmul infernal peste care basul se bate cu cuțite cu un fuzz scos de o chitară (100% ruginită). Gîngăniile bioluminescente de pe șosea încep să urce dansînd hipnotizate, cînd frînt în curbe abrupte, cînd undios atunci cînd șoseaua urmează buza mai blîndă a rîpei. Se văd unele după altele prin pojghița străverzuie a tunelului care acum pare un intestin enorm traversat de o colonie de gîngănii determinate și cu apetit de dans. Și gîngăniile astea din intestinul vegetal străverzui, pe măsură ce muzica crește în volum, iar intensitatea ajunge la paroxism, se umflă ca niște gogoși organice de lumină și, bum, explodează afară una după alta în spori electrici direct pe scena rotundă de pe marginea dreaptă a minimuntelui. Iar din sporii de lumină pășesc dansatoare costumate în Minnie Mouse, cu ciorapi negri și fuste negre cu buline albe și urechi rotunde negru-translucid fluturîndu-și pălăriuțele de paie care difuzează o lumină lăptoasă, neon, chipurile sînt făcute hîrci din machiaj, iar muzica adună instrumente care sună la fel de ruginit, reușind să nu piardă ritmul prăvălindu-se sub bagheta dirijorului (care se întîmplă se fie Michael Persinger într-un frac mov) cocoțat pe un piedestal luminat în centru scenei rotunde și de undeva de sub scenă, în timp ce deznodămîntul muzical se cere rezolvat ca să nu crape orchestra, țîșnește o enormă proiecție holografică de 20 de metri care-i înghite pe toți, proiectîndu-l pe Michael Gira, tras tot într-o deghizație de cowboy cu tot cu Stanton, răcnind Oxyyygeeeeeeeen peste văile minimunților spre oceanul negru în din care, după ce astă-vară bestia și-a arătat chipul, n-a mai rămas nici urmă de viață.

next

Nu e doar încălzirea globală. E ceea ce facem noi cu planeta. În primul rînd. La ora actuală, planeta nu ne mai poate asigura hrană și alte resurse pentru mai mult de un număr mic sau foarte mic de ani. O devorăm și-i dăm la schimb gunoi de plastic. Iar ea ne bate înapoi cu ce poate… cu vulcani, cu furtuni-potoape și poate chiar cu spectaculoase mișcări geo-tectonice – poate vedem cum se despart iar continentele, că de cutremure sîntem sătui. Sau cu efectele faptelor noastre – climă dezechilibrată, fracturi fatale în ecosistem.
Am rupt echilibrul unui sistem extarordinar de fin și de interdependent. Și am vrea să nu ne ducem la mol cu barca. (Sau cu sania. Sau săpînd tranșee. Că de dus, ne ducem și pe lumea hailălantă.)
Toate aceste povești mitologice se bazează pe cifre. Și pe aritmetici de clasa a treia.
NU pare să ne pese că din cînd în cînd, cînd îi cășună coanii Planeta pe chiriași, o curăță pentru următorul ciclu.
Planeta e un sistem autoreglabil. Ea poate nu piere. Noi, clarmundo. Omul – cu tipul lui de civiliazație bazat pe economie (sistem făcut de om după chipul și asemănarea sa proprie) și un sistem spiritual bazat pe nimic… nimic din ce ar trebui să-l facă cu adevărat recunoscător pentru că există țesut într-un tip de realitate.

În Romania mileniului trei, tovarășă de nădejde în ultimul tip de cooperativă mondială, s-ar da să se introducă religia la bac. Dacă predarea tot e confesională, de ce nu…

jurnalé

First thing first
Iată care e marele secret, ocult ca lumina zilei. Parcă-parcă să zici că vine iar sfîrșitul lumii. Iar și din nou. Omul alergă pe tăciuni încinși, dînd să scape copilul din brațe. Iar și din nou. Alături are drumul ăla de aur care-l duce spre un orizont cucurbiaceu, dar el nu poate decît pe tăciuni încinși. Iar și din nou. Și iar și iar. Și copilului din brațe i-a crescut o mustață care-i miroase direct sub nas a pucioasă, a putinism congenital, așa că specia se vindecă la următorul ciclu de civilizație.
Și de ce ar fi treaba asta un secret¿ Din moment ce secretul e consemnat în orice manual de istorie, de la Coțofeni pînă la Santos de Maimona – verifică pe wikipedia „official gore”.
Pentru că iar și din nou. Un secret transparent, rezemat în uituceală instantanee.
Și cînd te gîndești că treaba asta se cheamă că de fapt ne aflăm în pragul celei de a patra revoluții industriale…

Carlos, un vecin care nu e grădinar, îmi spune cînd plimbăm cîinii în parc că în Madrid oamenii au tălpile negre. Eu, dacă e să fiu cinstit, trebuie să recunosc că n-am văzut tălpile madrilenilor, așa că am rețineri. Dar el insistă. Mergi mult pe jos. Stai mult în picioare, picioarele sînt extraordinar de solicitate în Madrid. Asta e adevărat, trebuie să recunosc. După care îmi spune că el merge mult pe jos, din cartier pînă în centru, unde lucrează ca funcționar în administrația publică. Dar nu are tălpile negre. OK. Înțeleg că tălpile negre ale madrilenilor sînt un fel de complex provincial, în sînul oricărei nații se întîlnesc multe forme de antagonism cultural regional. Îl întreb: nu cumva ești abonat la socoteala asta stranie? Nu cumva e vorba de un complex clasic? Nu e de acord. Antagonism cultural? Complex? Îl văd un pic încurcat, poate chiar jignit. Provincie-provincie, dar are demnitatea ei. O avea. Dar în Madrid nu stă nimeni să-ți admire tălpile, în Madrid, celălalt nu-și bagă nasul în pantofii tăi în care îți adăpostești tălpile de funcționar public… negre sau altfel. Asta se întîmplă în general în orașe mici unde îmbulzeala de oameni mai deștepți ca norma e teribilă. Small town dickheads.

Zilele astea, din ce în ce mai multe dovezi de destroy what you cannot have, cu forme și dezvoltări din cele mai neașteptate. Revoluția lu Ciungilă care, din cauză că s-a umplut de drepturi, a ajuns indiferent la legislație & la norme sociale & la vechiul și bătrînul bun simț care ținea erectă un tip de logică afirmativă.
Destroy what you cannot have s-a văzut la Trump, după (și cred că și înainte) ce a pierdut alegerile – se vede la Putin… Se vede în drum spre piață la ultimul prototip de cetățean – care și-a ales prost modelele din cauză că frica pe bază de economie șubrezindu-se din cauza gazului i-a umplut pantalonii cu derută urît mirositoare. Și pantalonii, și șapca.

Planeta fotbal
OK. Spania a bătut Marocul cu 0 la 0 după ce a inventat fotbalul fără porți. Asta a funcționat pînă au aflat de penaltiuri și au descoperit stînjeniți că poarta are bare și un portar. Au făcut-o și cu Germania, dar mai puțini convinști, parcă. În orice caz, e clar că rețeta nu funcționează – fără gol, nu poți să cîștigi, iar gol nu poți să dai dacă nu șutezi. Șutarea, se pare, e esența fotbalului. Sau a succesului în general. De unde și vorba șutu-ți… Care în limba locală se traduce prin Me cago en Dios. Sau en diez. Sau en la leche. Cam pe-acolo.
În caz că cineva se preocupă… În finală, am ținut cu Marocul.
Deși, în cele din urmă, a cîștigat Argentina și Messi a ajuns în sfîrșit noul Maradona. Așa că a dormit cu Jules Rimet în brațe, ca un copilaș de treizeci și ceva de ani – la care reflexul de supt funcționează în sens invers, sub formă de reflux și scuipat.
De cîștigat, a cîștigat și Mbappe, care în urma finalei a ajuns să coste, în viziunea lui Florentino Perez/ Real Madrid, un miliard de euro. UN MILIARD. Ce fel de sumă o mai fi și asta în era funny-money doar dumnezeu poate ști – și probabil că nici el. Costă mai mult decît media bugetului pentru învățămînt la nivel planetar.
În timpul finalei din Qatar, Macron s-a ridicat de cîteva ori în picioare, ca să pară mai înalt decît prietenul lui, Putin, pe care încă mai visează în secret să-l scape de el însuși. Asta în timp ce Franța își scotea cuțitele și sărea în stradă să sărbătorească unirea prin fotbal stîrnind scandal public.
Circ și pîine = Fotbal și bere. Pînă și arabii au înțeles socoteala și au închis ochii lăsînd să se strecoare butoaiele de Heineken pe stadion – dar i-au căscat la nurii lui Miss Croația care a ajuns mai faimoasă ca Cristiano Ronaldo și la fel ca el s-a încurcat în jalabaua unor șeici serios bussines.
Au închis ochii și la semnele mistice pe care infidelii încrîncenați din teren și le făceau pe piept de fiecare dată cînd mingea își pierdea rotunjimea și ajungea pătrată. Acum că infidelii cei mai mistici erau nepoții foștilor colonii nu ne mai miră, pentru că se știe că creștinismul a servit pe post de unealtă de inginerie socială cu care cuceritorul creștin a aneantizat cultura indigenă ca să-i civilizeze, să-i unească în supunere. Și așa i-a lăsat, mai civilizați și mai plini de lumina lui Isus chiar și cînd joacă fotbal. Pe sume amețitoare.
Paranteză: Cred că treaba asta cu ingineria socială se vede și la populația de culoare din US of A. Te miră și îți vine să rîzi să-i vezi atît de Jesus, îndulcindu-și pînă în ziua de azi sclavia și amarul discriminării cu un set de hituri gospel – în timp ce Jesus, un alb livid, îi privește non-judgemental dintr-un vitraliu colorat.

Happy New Year/ Ecosistem
Uite cum arată viața aici, aici și mai mult ca sigur peste tot. Valea urcă acest minimunte în vîrful căruia se află un oraș alb și însorit. Îl urcă cu toată vegetația mediteraneană pe care o produce exotic: smochinii sînt sălbatici, la fel portocalii, mirtul nu se vede dintre puii de palmieri, iar plantele cățărătoare cu nume care îți înnoadă limba se agață de tot și de toate la grămadă și îmbracă panta abruptă în valuri și cascade vegetale. Nu doar fauna umană e fericită, plimbîndu-se pe faleza amenajată pe vechiul zid de cetate medievală arabă, ci și fauna animală. Un ecosistem care ba se autoreglează, ba îl veghează spre autoreglare ochiul vigilent al agentului de mediu, un ins discret, nebăgat în seamă, a cărui profesie, deși sună în trendul eco-conștiinței mileniului, nu spune nimic nimănui. Uneori nici măcar administrației locale care îl plătește.
Acum eu sînt agentul de mediu care stă cocoțat pe minimunte și se uită cum prezența omului se topește deodată cu ultimele ore ale anului, în valea străbătută de fire subțiri de șosele pe care abia pîlpîie faruri. Cu cîteva minute înainte de ora 12, 12 fără 5, fără 3, fără 1… în acele minute de dinainte de puntea anilor, cînd se știe că omul iese în stradă și pocnește cu petarde și șampanii, dă cu pahare și cu farfurii și suflă-n goarne și chiuie de bucurie că i s-a mai scurtat dinaintea cu un an, cerul se umple de păsări care presimt urgia veselă dar zgomotoasă care stă să vină. Fug fără direcție bufnițe și lilieci și alte arătări de noapte lovindu-se între ele, își înnoadă zborul fracturat într-un dans hidos al spaimei în urma căruia rămîn plutind pene cafenii – luminate, bum!, de focuri artificiale al căror ecou se rostogolește în valea de jos și se întoarce amplificat. Feliz año nuevooo! răsună cerul acum gol.
Palmierul vechi de 50 de ani a murit subit, ramurile mari, acum ude de ploaie umplu grădina din față. Am aflat că în absența grădinarului care-l fumega cu substanțe, l-au năpădit niște spurcăciuni care și-au lăsat larvele în el. Nevăzînd nici urmă de spurcăciune, suspectez foul play. Dacă cineva l-a împușcat cu o goangă invizibilă? Dar goanga nu e invizibilă, dau peste un fel de lăcustă enormă uscată pe sub ghivechele de pe terasă. Și mai dau peste o larvă de dimensiuni înspăimîntătoare căreia, atunci cînd calc pe ea, îi pocnesc mațele pe-afară. Îh! Și deodată lucrurile se leagă între ele. Ieri am văzut un șobolan urcînd din nispero pe una din puținele crengi care au mai rămas în palmier, cocoșată și uscată, direct în vîrful copacului. Am crezut că maria îmi joacă feste. Dar larva asta zemoasă îmi spune că e posibil ca rozătoarea să rîvnească la ce spurcăciuni or mai fi rămas adăpostite în vîrful palmierului. Acum… dacă sînt șobolani, sînt pisici. Aproape sălbăticite, mascote în exces abandonate dincolo de zidul orașului, și-au găsit adăpost în vegetația luxuriantă și fac vizite dese în civilizație ca să se hrănească. Uneori, pisicile își aduc puii, ca să-i dea în adopție. Și să-i scape de amenițarea păsărilor răpitoare de noapte și de zi care zboară pe deasupra văii. Zilele trecute am văzut o familie de acvile iberice la joasă înălțime, păreau niște avionete cu pene. Toată lumea mănîncă pe toată lumea sau, în orice caz, scoate un profit din respectivul, fie el palmier, rozătoare sau ce-o mai fi pe-aici, într-o înlănțuire naturală și crudă.
Pînă vine omul cu goarna lui veselă, pe care și-o vîră în cur pentru ca toată lumea să-l audă cîntînd pe Rex Tremendum.