publicitate

La un moment dat, te împing la deal propria vocație și natură, cu materialul în spate. E tot ce ai. Așa cum e. E tot ce îți dorești să ai.
Dar ajungi sus și vezi orizontul și dai cu toate de pămînt… OK, ai o carte… interesantă… ce faci ea? Chiar vrei să o publici, să treci iar prin aceleași mizerii?
Măcar publiciteaz-o. Vezi tu după aia.

 

Hîrtia de sub piele (tilu provizoriu)

2010

NINGE. _NINGE!!!_
În general a nins, a nins foarte mult. A nins 3 zile, apoi a nins 5 zile. După care a NINS iar. Noaptea a fost liniște pe străzile trase ca-n bezea. În timp ce continua să ningă. Și, cînd nu a mai nins, a ieșit soarele și s-a făcut ger. Ei, dar a mai nins și cînd a ieșit soarele, mai vedeai cîte 3 sau cîte 5 fulgi căzînd unul după altul. A NINS, deci, chiar și cînd a fost ger și soare. Cît să nu mai înțeleagă nimeni nimic. Nici măcar nu știm exact ce lună e, ianuarie, februarie, ar putea fi și august. Anul? Asta nu se încurcă, pentru că iată, tocmai avem un președinte care nu e chiar de tot o ciumă roșie… am intrat în 2010 tot cu Băsescu. Luna? Aproape martie. Aproape.

Mașina se află undeva, acolo… sau nu, dincolo, sau cine știe unde, toată strada e acum o serie de poteci încrucișate printre mormane de zăpadă ca niște fantome, ca niște morminte albe. Ca să ajung la editură, ca să ajung oriunde, o las acolo unde e și urmez una din poteci spre prima stație de metrou. Dacă reușești să cobori pe scările ude cu pantofii înghețați, fără să-ți rupi gîtul, se cheamă că ai descoperit că ai ceva de acrobat în tine.
Ce se mai întîmplă la metrou? Vechea poveste. Se întîmplă că o scară de aluminiu de 2 metri, de 3-5 metri, se urcă în tren odată cu doi muncitori în salopete, strecurîndu-se (dacă se poate spune) prin înghesuială. Se mai întîmplă că niște cojoace de blană vor să te omoare cu mirosul de molitox pe care îl împrăștie. Și se mai întîmplă că un șmecher tras în haine Zara din cap pînă în picioare ascultă manele la un iphone – volumul decibelilor i-au transformat timpanele în monumente ale naturii. E un amestec bizar în care poți recunoaște cu ușurință elemente retro ceaușiste (infrastructura jegoasă, cultură suburbană, cușme de miel, unghii negre), capitalism milenarist (studenți abonați la tehnologii și vestimentații de anul ăsta, reclame la Kent cu filtru din cristale de kriptonită) – în cele din urmă, nepăsarea specifică animalului urban cool și nevropat, trăind amenințările unei economii fantomă, a unui PIB ridicol, a unei clase politice iresponsabile, care dă tonul la sălbăticie, a lucrurilor care nu se fixează în direcția unei civilități cilivizate. Ce se vede? O grămadă unind extreme, cocîrjată de propriul ei destin condamnat la cacofonie. Metroul e probabil cea mai bună eprubetă sociologică.
În Piața 1 Mai. Un polițist coboară dintr-o mașină, descheiat la haină, fără chipiu, șifonat. Intră în prăvălia din colț de unde iese ținîndu-se de două beri cu care se urcă înapoi în mașină. Just like that. Te trec fiori patriotici.
ETC.

Mintea face brusc cîteva asociații. În Valencia ne urcăm în autobuz pe la mijloc. În loc de biletele clasice, scot din buzunar niște cartoane care nu sînt legitimații de călătorie, așa cum eram convinși că sînt cînd le-am cumpărat, ci bilete de loterie. Era să stîrnim o răzmeriță printre pasagerii plini de atitudine, care nu s-au potolit decît atunci cînd au înțeles că nu sîntem decît doi turiști fără hartă și, se vede treaba, nepermis de neatenți. Atitudinea în fața unei abateri e ceva ce nu găsești în România. L strigă la un puști beat care face scandal pe stradă să tacă sau să se care. Iese urît, animalul zbiară ca un apucat, toată strada arată de parcă cineva a dat cu gaz sarin, nimeni altcineva nu protestează. În schimb, atunci cînd și-a lăsat mașina pe locul de parcare al unor vecini, ne-am trezit cu poliția pe cap, oamenii erau supărați, deși nu scrie nicăieri că locul ăla e al lor.
Ce-i al meu e numai al meu. Restul să se descurce.
E ceva neprietenos, nepropice vieții, o abordare greșită a conceptului comunitar. În general, o abordare greșită. Spirit critic la liber, fără discernămînt, mitocănie care trece drept deșteptăciune. Logica lucrurilor e înlocuită de năravuri chioare.
E ceva optzecist, dar cu tacîmuri de aur. Pîne strămoșească, cu tacîmuri hi-tec, de aur. Vorba lui E: pîino-români de lux.
Toată lumea e foarte ocupată, nimeni nu mai are timp și în ciuda acestui lucru rezultatul final e o zecime din ce te-aștepți să fie. Totul se reazemă în mici scamatorii nesănătoase, înșelăciuni, aparențe găunoase, inautenticitate, neseriozitate. Așa că nimic nu rezistă mai mult de-o zi. Nici măcar memoria.
Măsura de aur e absurdul.
Treaba asta cu spaniola merge greu, mostly pentru că mi-e mintea la altceva, acasă nu reușesc să mă ocup cum ar trebui. Și, cum nici la Almodovar nu m-am prea uitat cînd eram mic, mă trezesc că nu reușesc să mă abat de la potecile limbii italiene, care iese din  mine, prăfuită, dar vie. Spaniola are un lexic mult mai îndepărtat de fondul comun, așa că furculizion are șanse mici de reușită. E o limbă destul de aspră, cere o dedicație de care nu sînt în stare acum.

Năucitoare povestea lui Alexandru Vakulovski. E invitat să-și ia cetățenia, dar nu primește viza să intre în țară. Cînd și așa nu prea ai cu ce să te lauzi, e un calcul de PR cît se poate de greșit, pentru că, se știe, scriitorii sînt buni de gură și îți fac reclamă. Chiar dacă nu te omoară grija pentru om, cine s-a ocupat de treaba asta măcar atîta lucru trebuia să fi avut în vedere. Dar probabil că și atît e prea mult. Bietul om e injectat într-un Kafka și oricît ar literaturiza episodul, nu-l ajută. Deloc ciudat, povestea lui îmi amintește de cozile la pașapoarte din 97-00, în patria mumă.

Deschid televizorul. Corina Drăgotescu grăiește: „… e la fel de bătrînă în presă ca și mine”. U-u-u, televizorul zboară din nou pe geam.
Dezordinea cosmică. Cititorul îl învață pe scriitor să scrie. Iar inculpatul îl învață ce-i justiția pe judecător. Pacientul iese din cabinetul medical convins că știe mai multă medicină decît medicul, un prost. Iar presa e din ce în ce mai plină de cretini nemîncați.
În această țară, celălalt nu mai există decît pentru a naște încă o provocare. Cu excepția legilor fizice (uneori nici alea), toate celelalte legi sînt opționale.
Totul e pe dos. Dovezile vin una după alta. Vîntul iraționalului bate ca înainte de-un război. Ai senzația că trebuie să apară ceva ca să scuture copacul, pentru ca lumea să se reașeze în tiparele firescului. Cutremurul din Chile a mai deplasat un pic axa pamîntului? Ar fi de mirare?

De fapt, lucrurile s-au întîmplat și trebuie să ne ținem de solicitările noii vieți care ni se deschide înainte. Cum-necum, plecăm. L s-a întors de la ultimul drum la MAE sîcîită și cu un aer debusolat. Toată socoteala asta presupune un statut diplomatic și cred că și ei îi dă un frison, așa cum mi-l dă și mie. Perspectiva de ieri a devenit ceva contondent, o realitate cît un munte care însemnă atît de multe lucruri pe care nu le-am luat foarte în serios. Deși, cumva, asta ne-am dorit, să plecăm cumva de aici. Dincolo de toată birocrația, ne așteaptă o mutare la 3000 de kilometri, despărțirea de încă o casă în care abia am reușit să ne acoperim cu cele necesare pentru ceea ce însemnă o casă, un cămin, confort. În curînd va începe nebunia, la unele lucruri trebuie să renunțăm, altele le vom lua cu noi. Care? Și care? Și așa mai departe.
E prea devreme să ne gîndim la asta, deși nebunia a început, e clar, birocrația care te seacă de timp și energie, L e mai mult pe drumuri și cînd ne vedem seara scoate din ea numai povești balcanice, același absurd care-și roade singur coada și te face prizonierul unei iritări continue. Funcționărime acră. Într-unul din edificiile oficiale în care trebuie să intre s-a stricat ceva la ușa pe care militarul de la poartă, așezat la un birou, ar fi trebuit să o deschidă cu un buton. Acum o deschide cu un fel de prăjină, cu care împunge ceva în latul ușii, țeapăn-regulamentar neatins de ridicol.
Statut diplomatic? Nu doar că ne-am transformat în sinecuriștii lui Patapievici, dar o să fim și șpioni internaționali. Pot să numesc cel puțin 5 cunoscuți care sînt capabili să scoată aceste lucruri pe cioc la o bere, printre alte noutăți. De sub masă, locul geniilor – în viziunea rîncedă a scriitorului român comun.

Toată povestea asta cu tot felul de servicii îmi amintește de un episod petrecut în studenție. Aveam o colegă, o creatură uleioasă venită de prin proximități, care-și lungea ochii după un coleg, amic, V. Care se pare că n-a scăpat de nurii ei rurali și arțăgoși. Eram în pauza unui curs de literatură, la etajul 1 la scrumieră. Eu, el și ea. Ea se tot bîțîia ciudat, ceva îi stîtea în gît, așa că la un moment dat o aud că-mi spune: Ce mai fac prietenii tăi italieni? Mai vin pe la tine? M-a năucit, pentru că prietenii mei italieni, deși nu erau un secret, i-am pescuit din 2 Mai unde veniseră de la Cluj cu o bursă de antropologi, nu erau un subiect de interes general. De unde știa creatura de Sergio et Co? De la unchiul ei care lucrează la SRI, ba chiar mi-a spus și cum îl cheamă. Extraordinar!
Sîntem pe la jumătatea anilor 90, dar ce spune ea miroase a ceaușism. Mi s-a umflat o venă atît de rău încît, cînd am vorbit cu taică-meu, l-am rugat să-l sune pe amicul lui M, sereist, să-i spună că am o întrebare. Cînd ajung să vorbesc cu el și să-l întreb ce dracu e cu povestea asta, îmi dă un răspuns tipic oamenilor instituției, cît să-mi umfle și cealaltă venă. Ce, mă Adriene, te-ai speriat de o femeie? OK, dacă vrei tu neapărat, poți să-i spui femeie, dar nu asta e problema, ci restul… ce facem cu el, ce trebuie să înțelegem? ar trebui să nu ne speriem? A scăldat-o în aceeași manieră de miștocăreală agresivă, nimic nu e clar pe lumea asta. Pînă la urmă nu era nevoie de cuvinte. V la rîndul lui avea contacte cu străini, în fiecare vacanță se ocupa de englezii care veneau prin nu`ș ce program să predea cursuri de vară. Așa că uleioasa se ținea aproape. La jumătatea anilor 90, aveam o colegă care chiar era șpion domestic – nici măcar o fosilă de tristă amintire, ci unul viu.

— Lași senzația că-ți pute totul…
— Serios? Probabil că așa m-am născut. Sînt ochii mei albaștri…
— Mai degrabă vorbim despre o depresie. O lungă și bine așezată depresie, ai de unde, slavă Domnului. Așa că ochii, dacă e să aibă o culoare, sînt negri, negri ca cea mai neagră beznă. Albastru le e doar cearcănul.
— Care cearcăn?
— Ăla din interior.

 

**Cronica unei tulburări ignorate (1)**
Anul ar trebui să fie 1978, poate 1979, luna – septembrie sau octombrie.
Celor doi puști li se sugerează să se ducă mai bine afară cu o minge, sînt goniți din casă de adulții preocupați de paharele de whisky, de pachetele de Kent lung și de cele 5 zaruri colorate pregătite pentru o partidă prelungită de Yatze, care nu se știe de ce în acea vreme și în acele cercuri se numea Iams, în jurul mesei dintr-o sufragerie barocă, sufocată de obiecte luxoase lăsînd aparența unei bunăstări neobișnuite pentru acei ani. Un exemplu ar putea fi scrumierele grele de cristal, care au scobite în ele un fel de locașuri pentru brichete masive, aurii. Încă unul? Sticlele, tot de cristal, cu suprafețe formate din mici piramide în care un lichid chihlimbariu se reflectă hipnotic, schimbîndu-și, ca într-un caleidoscop, profunzimea nuanțelor.
E sîmbătă după-amiază, zi de vizite și de omorît timpul liber.
Cei doi băieți, unul cu păr negru și aspru, cu o figură mai degrabă serioasă, tăcut, slăbuț, dar agil, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți dintr-un poliester ieftin albastru pestrițat cu buline roșii, care-i lasă descoperiți genunchii plini de zgaibe și un pulovăr pe gît din același material, celălalt grăsuț, aerul flasc îi e compus dintr-o serie de largă de detalii, părul rar șaten, obrajii, cărnozitatea brațelor și a pulpelor, de o verbozitate plină de sine, îmbrăcat în dumnezeu știe ce, fără îndoială din același material sintetic, ies din blocul de 10 etaje ținîndu-se comic de nas. Mirosul bestial se împrăștie prin fantele soioase ale toboganului de gunoi. Țîșnesc spre parcul de peste stradă, de lîngă stadion, frecînd o minge de cauciuc dezumflată, aproape spartă. Cerul e cernit, fără soare, dar nu plouă, nu e frig, nu e nici cald. De fapt, totul e cernit, totul e nici-nici, iarba din spațiul verde e mai degrabă un fîn aspru, în teii care străjuiesc aleile frunzele s-au uscat și au un aer crocant și prăfos, trandafirii din cuiburile de trandafiri sînt niște schelete spinoase, asfaltul aleilor e plin de cratere și de spărturi, iar prin spărturi aceeași vegetație uscată își face loc.
Grăsuțul își exercită asupra celuilalt autoritatea unui an în plus, propune fără să aștepte alte opinii să treacă prin porțile stadionului și să se joace cu mingea printre băncile stadionului acum gol. Aleargă înainte, dar e prins din urmă exact cînd să treacă prin spațiul strîmt al culoarului de bări de fier care duce spre poarta de intrare. Se îmbulzesc, se bat pe minge, apoi mingea zboară în sus pe scări și, cînd ajung sus, în marginea arenei, mai zboară o dată în jos, peste gradenele de lemn dintre care unele sînt rupte, altele un pic putrede. Privesc de sus terenul dreptunghiular de iarbă unde echipa locală de fotbal, celebră și în mare vogă, cîștigă meciuri umplînd cu mîndrie întreaga provincie. Una din puținele distracții pe care epoca o oferă. O anume tanti Geta, care udă gazonul cu un furtun cu stropitoare, își ridică privirea spre cele două mogîldețe care se văd undeva în tribune. Mă, ce făceți acolo, țipă ea. Ne jucăm, răspunsul vine instantaneu, zbierat pe două voci. Geta udă cu trompeta, vine și restul, ceva mai încet.
Poate că ar trebui, cît timp cei doi băieți caută mingea, să completăm un pic cu informație acest cadru. Sufrageria din care cei doi au fost izgoniți aparține grăsuțului, ai cărui părinți sînt medici și profesori la facultatea de medicină. Sînt niște vremuri în care o astfel de performață îți aduce niște avantaje. Unul ar fi faptul că poți să lucrezi cu studenți străini, studenți străini care sînt o sursă de nesfîrșite cadouri (spus pe șleau, șpăgi, taxe negre – pentru a trece examenele). Dar șpăgile vin și din spital, pentru că pacienții își cumpără tratamentele, operațiile și orice alte nevoi mai au, de la medici. Nu e ceva neobișnuit, așa arată vremurile în acest moment. Totul se face pe bază de șpagă, șpaga e sîngele supraviețuirii într-o societate marcată de lipsuri. Așa că bunăstarea care se întîlnește sub diverse forme în sufrageria cu pricina are deodată un sens și o explicație, chiar dacă ele sînt istorii viciate, născute în demența unei epoci. Așa cum la fel de bine explică aerul de superioritate, de siguranță al grăsuțului. Are ceea ce marea majoritate nu are.
Celălalt, micuțul brunet… aerul lui trist vine probabil din faptul că părinții lui au divorțat cu un an în urmă. Divorțul nu a fost unul plăcut, ba din contră, iar el a fost martorul unor scene pe care și le-ar dori uitate. Apoi a ajuns obiectului unei împărțeli care a provocat și mai multe scene, scandal, povești insuportabile, părtaș la învinovățiri pentru care nu are o reprezentare și despre care nu înțelege nimic. În acest moment viața micuțului nu seamănă deloc cu sufrageria grăsuțului.
Bun, ne întoarcem la minge. Mingea nu mai e minge, a ajuns o bășică ce nu mai poate fi șutată, s-a pierdut pe undeva. Cei doi țopăie pe gradenele de lemn și în cele din urmă o găsesc înfiptă într-un morman de coji de semințe și chiștoace de țigări și lingurițe de plastic de înghețată adunate la capătul unui șir de bănci. Stau și o privesc dezamăgiți, grăsuțul trage un șut în grămada de gunoi care se împrăștie. Tu știi că lingurițele asta se recuperează, le duc la un centru din ăsta un se se duc și sticle goale și iau bani pe ele. Ai putea să începi să le aduni. Micuțul îl privește incredul, dar îi ia de bun aerul serios. Începe să adune lingurițele de plastic și le pune în poala pulovărului, se mută la o altă grămadă de gunoi, țopăie printre gradene cu o burtă comică, din ce în ce mai mare, cozile de plastic îi străpung pulovărul și acum pare că duce în brațe un fel de mină marină, un arici albastru enorm. După un timp are atît de multe, încît începe să-și imagineze cam ce-ar putea să cumpere cu banii pe care îi poate obține pe ele. Arici sau mină? În orice caz, a reușit să-și întindă și să-și petreacă pulovărul astfel încît să nu mai fie nevoie să-l țină cu mîinile. Iar acum, burta-mină se clatină caraghios în toate părțile, în contrabalans cu mișcările lui agitate. Urcă iar pînă în vîrful arenei, coboară pe scări în fugă și apoi se înghesuie împingîndu-se unul în altul pe culoarul de bări metalice. Dacă bagajul i s-a împuținat, pierderea nu e semnificativă.
Sună insistent la ușa.
Hai mă ce naiba aveți de sunați așa. Eee…ia uite ce-a adus ăsta micu de-afară!
Mama grăsuțului e grăsuță și rîde sincer. Are aceleași buze groase și obraz flasc, îmbujorat, doar că îmbujorarea ei are altă natură decît cea a fiului, miroase a băutură, e veselă, îi rade o palmă peste scăfîrlie fiului care încearcă să se strecoare înăuntru pe lîngă trupul ei bondoc, ascuns de o rochie de casă roșie, largă, cu ciucuri. Ia dă-te la o parte să-l vadă și maică-sa. Toate fețele de la masa din sufragerie se întorc lungindu-și gîtul să vadă care e pricina scandalului din hol. Burta ca o mină a micuțului ridică un val de rîsete, mama micuțului rîde și ea stînjenită, se ridică de lîngă prietenul ei, cu care a venit în vizită la prietenii și vecinii lui. Ce naiba te prostești, ce e-n capul tău, du-te repede și varsă la gunoi mizeriile alea. Micuțul e pietrificat, nu se poate mișca, pentru că deodată nu înțelege nici unde se află, nici ce i se întîmplă. De fapt, se privește cumva din afara propriului creier, deși înțelege că ceea ce vede sînt hainele lui, mîinile lui, genunchii lui plini de zgaibe. Dar de fapt nu sînt ale lui, pentru că el nu e în ele. E a doua oară cînd i se întîmplă în ultimele luni și e foarte speriat. Nu vă mai bateți joc de copil, uite ce speriat e… arată-i unde-i gunoiul și vărsați scîrboșeniile în tobogan, îi spune mama grăsuțului fiului care pare mulțumit de spectacolul pe care l-a oferit. E speriat și furios că a picat de fraier. Nu atît de furios pe cît ar trebui pentru că e pur și simplu împietrit, pentru că nu știe unde e, ce are în poala pulovărului transformată într-o burtă-arici, de ce rîde toată lumea, cine e el, cine sînt oamenii de lîngă el, de ce are senzația că-i vede pe toți din afara propriului trup. Abia dacă poate să se miște. Așa că e mai mult speriat decît furios.
Hai repede varsă-le în tobogan, că luăm miros de gunoi. Micuțulul își revine în simțuri, dar e istovit, pur și simplu încearcă să facă ce trebuie să facă, în lumina chioară din cămăruța de gunoi din scara blocului. Simte un fel de furnicături direct pe creier, iar brațele tocmai i-au fost transplantate, îl ascultă doar pe jumătate, are în gură un gust de electricitate, de parcă tocmai și-ar fi dezlipit limba de pe o baterie. Lingurițele se scurg zornăind pe toboganul puturos de aluminiu.
După ce s-au spălat pe mîini și s-au curățat de praf s-au întors în salon cu un set de mașinuțe de fier pe care le-au luat din camera grăsuțului. Nu sînt mașinuțele obișnuite de plastic cu care se joacă el în curtea blocului acasă, sînt replici miniaturale ale unor mărci celebrele, ușile se deschid și roțile au suspensii. Pe burta lor scrie Made in Japan. Le manevrează cu degetele pe rafturile și mobilele din jurul mesei, camera e plină de fum, adulții îi ignoră și ei îi ignoră pe adulți, fac un concurs care își împinge mai departe mașinuța pe fîșia de linoleu de lîngă perete. Ești bine, îl întreabă prietenul mamei micuțului pe micuț. Micuțul se ridică din genunchi și vine lîngă el. E tot medic la fel ca ceilalți adulți, numai ca nu e în spital, ci e medicul echipei de fotbal care aduce glorie provinciei. Micuțul se gîndește că ar trebui să-i povestească ce tocmai i s-a întîmplat, poate că ar fi bine, poate că e bolnav, poate chiar grav, cine știe. E o treabă nasoală și îl sperie, ceva nu e în regulă, nu știe de ce i se întîmplă. Dar nu e singur că ar primi mai mult decît o bătaie delicată pe spinare. Sau poate că ar ajunge la spital și l-ar interna. Se jenează și tace.
Mamă-mamă, am uitat să vă povestesc, zice tatăl grăsuțului, care nu e grăsuț, nu e nici slăbuț, are un păr șaten ondulat și pieptănat cu cărare și e la fel de îmbujorat ca soția, fără îndoială motivele se găsesc tot în sticla exotică de cristal. Privirea plină de o ironie fără direcție i se învîrte în jurul mesei. Dă-le naiba de babaroase, stați să vă povestesc ce rezidentă mi-a venit în spital. O nigeriană, mamă-mamă, o am și la curs. E ceva… parcă e o zeiță de abanos, are niște țîțișoareee, ce m-aș mai zgîria în ele.
Micuțul își caută rușinat mașinuța pe sub masă.
Seara coboară în apartamentul prietenului mamei, două etaje mai jos. Nu se știe de ce ea hotărăște că e mai bine să rămînă aici la noapte. I se face patul în sufragerie pe o canapea, în timp ce el se joacă cu manechinul de cauciuc cu zone de acupuncutură pe el sau cu fanioanele de mătase lucioasă tiviră cu șnururi groase pe care apar nume sonore, cele mai multe italiene: Inter Milano, FC Napoli. Sau cu alte piese exotice împrăștiate pe mobilier: un pește piranha conservat într-un plastic translucid sau o spadă miniaturală aurie – un obiect exotic despre care i s-a spus că slujește pentru a deschide plicuri.
I s-a făcut patul pe canapeaua din sufragerie. A mai dormit aici, în ultimul an a dormit în foarte multe paturi, inclusiv în mașină, la cutremur. Dar el își dorește să doarmă acasă, în patul lui. Și maică-sa să-i mai citească la culcare. Ceea ce acum nu se întîmplă. Ea îl sărută pe frunte, somn ușor, și îi închide ușa.
Dimineața la 8 ies pe ușă. E duminică și e ziua în care ar trebui să vină să-l ia taică-su. Micul dejun e frugal, apoi sar într-un taxi care îi duce acasă. Nu înțelege de ce, cînd taxiul îi lasă lîngă bloc, maică-sa îl ia de-o aripă și intră precipitată în bloc. Îl schimbă repede și, după ce se uită pe geamul de la bucătărie, îl conduce la ușă. Să ai grijă să nu faci prostii, să nu vii iar cu bube în genunchi.
Micuțul se suie adormit în mașina tatălui. Schimbă cîteva vorbe, apoi cînd mașina cotește în bulevard, micuțul își înghite nodul din gît. Taică-su știe unde au dormit azi-noapte, măcar de-atîta lucru poate să-și dea seama. Dar asta nu-l ajută cu nimic, ba din contră, îl face să se simtă foarte prost. În tăcerea dintre ei se aude o minciună, se aud atît de multe lucruri care îl stînjenesc, îl fac să se simtă foarte prost.
TDD – Tulburare de Depersonalizare, în principal despre asta e vorba. Plus Derealizare. Deci TDD e o psihopatologie aparent frecventă în terenul mai larg al manifestărilor post-traumatice, în fața căreia psihiatria își păstrează o doză de reținere. Cazurile sînt în majoritate preclinice. O opinie generală în domeniu, sugerează ca principală sursă o traumă emoțională puternică la o vîrstă fragedă. Ceea ce rămîne misterios sînt exact cauzele neurologice care o declanșează, neurobiologia încă scormonește în cortexul prefrontal să-i depisteze exact geneza. Simptomele… aici lucrurile devin oarecum și mai stranii pentru că practic sînt identice cu efectul pe care îl provoacă canabisul. Depersonalizarea și derealizarea se manifestă printr-o ieșire din trup, o senzație de atemporalitate, de imposibilitate de a recunoaște nu doar mediul în care te găsești atunci cînd se produce un atac, dar și imposibilitatea de a-ți privi propriul trup ca fiind al tău. Te lasă complet fără repere. Spre deosebire de canabis, al cărei efect îți provoacă ilaritate atunci cînd observi cum traseele creierului încep să se crăcăneze, ideile încep să se despartă de realitățile care le nasc – îți privești propriile brațe ca fiind o pereche de crenguțe pescuite din copacul de alături, nu mai ești tu care se uită la televizor fumînd, ci ești televizorul care uită la un tip care fumează, vorbești cu colegul de distracție, iar cuvintele îți pot apărea ca ceva ușor fizic, un fel de clăbuci, le vezi cum se plimbă prin aer spre urechile interlocutorului și te rogi să ajungă odată la ele ca să nu-ți fi chinuit gura degeaba… ca să nu mai vorbim că există posibilitatea să cazi în cur și să nu mai poți să te ridici vreodată, fiind condamnat să-ți petreci restul vieții admirînd lumea dintr-o poziție nefirească, nemaireușind să ieși din starea vraiște…. Ei bine, spre deosebire de toate aceste efecte pe care ți le dă marijuana, TDD nu are nimic amuzant, senzația de detașare și de pierdere a reperelor fizice și temporare provoacă spaimă, o spaimă de fantomă care luptă cu disperare să se întoarcă la loc în trup, fiind de multe ori însoțită de diverse somatizări – senzația de electricitate care îți străbate încheieturile, cartilajele și mușchii, sau limba, sau direct creierul, de parcă ai fi nimerit într-un mușuroi de furnici electrice. Dar lucrurile nu se opresc aici, împreună cu TDD comorbidează fie depresia, fie anxietatea, fie, statistica spune că rar, diverse forme de schizofrenie. Există voci în terenul psihiatriei care dau ca sursă a TDD exact aceste psihopatologii care o însoțesc. Dilema oul sau găina. Una sau alta, un tratament exact nu există, de vreme ce nu se cunoaște precis originea afecțiunii în creier. Așa că de cele mai multe ori se tratează în principal depresia și, prin extensie, TDD. Depresia care poate avea printre manifestări dereglări circadiene, hipersomnie/ insomnie, așa că ele intră de asemenea într-un tratament separat. Alte simptome care pot sau nu pot suferi ameliorări în urma tratamentului farmaco sînt legate de deficiențe mnemotehnice, de incapacitatea de a-ți păstra concentrarea pe o perioadă îndelungată și. altele în același registru de disfuncționalitate. TDD e pusă de asemenea pe seama unei predispoziții ereditare, cum de asemenea o parte din manifestările ei a la long pot trece drept mai degrabă mărci ale personalității decît parte din diagnostic – o tendință de antagonizare a realității, de a cerceta critic mecanismele realității, oricît de rațional sau etic, într-o măsură exagerată. Frecvența episoadelor de TDD e complet aleatorie, la fel cum depresia sau celelalte psihopatologii pot cunoaște perioade de relaxare, declanșarea lor are legătură în primul rînd cu factorii de stres. Tratamentul farmacologic poate produce unele ameliorări, așa cum psihoterapia cognitivă poate ameliora și capacitatea pacientului de a funcționa în parametrii unei normalități într-un sens general. Dar nici una, nici cealaltă nu vindecă TDD, ci doar o țin sub capac, cu depresie cu tot. Episoadele pot dispărea pentru perioade lungi și reapărea în urma unor evenimente cu un potențial de stres. Durata episoadelor de derealizare și depersonalizare sînt scurte, în marea majoritate a cazurilor, în cel mai rău caz durează cîteva minute. Rău, dar fericit, pentru că literatura de specialitate înregistrează și cazuri în care ele se întind pe zile întregi, sau, deși rar, luni întregi. În momentul în care încep să apară, frecvența lor are, de asemenea, un mecanism propriu, se pot declanșa mai multe pe zi sau doar una la cîteva zile.

Reclame

Din nou despre prințipii. Și mațe

Puigdemont renunță la președinția Generalidad. Își pune pielea la adăpost, iar toți susținătorii independentismului catalan, o plajă care acoperă și zona de sub figurile publice ale Podemos (care dovedesc prudență în declarații extreme pentru a nu pierde și puținul electorat pe care-l mai au) zbiară despre stat abuziv, conspirație (sau constipație), presos politicos. De parcă constituția e un rahat pe băț după cum are chef orice napoleon provincial îmbătat de vise de preamărire – care a tîmpit cu gargara lui anacronică o mînă de nemulțumiți slabi de înger.
Asta ar fi una. Alta, tot în El Pais. Guardiola declară că șefii lui șeici sau chinezi sau mafioți ruși i-au cerut să-și scoată din piept mărțișorul galben de susținător al independentismului. Probabil că argumentul folosit a fost gaura pe care i-au dat-o în buzunar, ca să priceapă că politica n-are ce căuta în sport, deși sportul în sine azi e o chestiune politică, dar măcar cu alte mize. Unul din comentariile din Twitter care vine în siajul articolului cu declarația antrenorului spune probabil cel mai inteligent lucru pe care l-am auzit în ultimul timp și care descrie senzațional de bine ceea ce se întîmplă azi. Să lupți pentru crezurile tale e una, dar să trăiești în acord cu ele e mai greu. Cele două exemple de mai sus confirmă.

Acum, să ne întoarcem la oaia noastră românească. Premierul femeie al României – o creatură care pare ieșităt din debaraua cu mături a unei cooperative meșteșugești optzeciste – e chemată la Bruxelles pentru a răspunde unor întrebări legate de justiție. Cîtă vreme sîntem parte UE și stam pe o bază juridică comună, e normal ca UE să vrea să știe ce-ai de gînd cu justiția. Se întoarce în țară și bate cîmpii și nu trec două zile și ministrul justiției dă cu toporul în copacul DNA. Noroc că toporul e de cauciuc și i se întoarce direct între ochi. Dar asta nu mai contează, ceea ce se reține e gestul. Drept pentru care Timmermans vine la București să vadă dacă oficialii români chiar au înțeles că nu e de joacă cu justiția.
Între timp dosarul mineradiei apare și el menționat, amestecat printre știri fie cu Halep, fie cu Tudorel Toader, fie cu ultimele fițe de iarnă, etc. Iliescu et co inculpați, crime împotriva umanității.
So… în condițiile astea, te-aștepți ca prin mediile social media unde se mediatizează figuri artistice și intelectuale să se producă un freamăt, o emulație, poziționări, exprimări lucide și aducătoare de lumină, de încurajare și îmbărbătare, care să aprindă flacără într-o țară paralizată de deprimare, de lipsă de opțiuni, în care speranța e în comă. În fond nu-i puțin lucru să-l vezi pe Timmermans la București în acest context, așa cum nu e puțin lucru să-l vezi pe Iliescu, chiar și așa în prag nemurire, inculpat.
Dar acest lucru nu se produce. Dacă vezi ceva, vezi always pisici, vezi crenguțe albite de ultimul ger/ ninsoare, vezi drumul spre împlinire glorioasă braț la braț fie cu alți confrați îngrijorați mai degrabă de păcatele limbii, fie cu famila purtătoare de geniu prin contaminare, fie dumnezeu știe ce și poate ici și colo, cît să bifeze cartela de om al timpului, un protest scîncit sau încurajări pițigăiate către DNA. Sau, în cel mai bun caz, declarații de amor european, oricît de sincere, desuete în formă. Totul încleiat în absurd în cu mania likurilor la grămadă (și cu Tanda, și cu Manda) și a comentariilor admirative pe bază de fandoseli lexicale (fain, neaoșism ardelenesc îngrețoșător).
Nu ne nimic lucid, e veșnicul spectacol de sub batista de pe țambal.
Pînă nu demult credeam că Stellian Tănase e o canalie, un om cu un o personalitate tarată. Acum am convingerea că e o boală mult mai comună. Ar trebui să dea numele unei boli.

Bésalo en el pico y cómetelo entero

 

Demisia Lidiei Bodea din consiliul AER poate părea un gest exotic și marginal. Gestul în sine, da, e , un caz rar de verticalitate. Altfel, urmărind ce reclamă editoarea și felul în care e întîmpinat gestul ei pe de-o parte de AER, pe de alta de masa de scriitori (Humanitas și nonHumanitas), abia dacă însemnă ceva, nimic nu e ciudat, ne găsim în vechea fabulă romînească. Pentru că asta e România, așa arată lucrurile. Cînd tragi de un fir, oricît de neînsemnat ar putea părea, oricît de excentric față de miezul dur, scoți un ghem de rahat, toate sînt legate între ele printr-o… ceea ce cred că se poate numi o bază comună, amoralitatea sălbăticiei lustruite. Tragi de un fir și iese ceva atît de profund disfuncțional, împotriva ordinii naturale, iar de acest fir stau atîrnați atîția viermi, fiecare cu istorii ramificate demne de menționat într-un registru de lume distopică, de republică absurdistaneză încît nădejdea te părăsește, îți pierzi coerența, suflul,  istovești doar ținîndu-le socoteala. Te pierzi complet urmărind cum se lipesc bucățile realității, cum se întrepătrund complice, se încolăcesc intersele și slăbiciunile de sublume, cum, de fapt, amoralitatea ajunge normă – bătătorită cu explicații savante, felul lunatec în care se traduc gesturile civilizației la popoarele marginale.

Dacă patronul RAO nu vrea să țină cont de o minimă etică profesională, bravo lui. În condițiile în care cei doi autori nu sînt niște criminali în serie, ci doar niște biete produse ale nomeclaturii ceaușiste supraviețuind în capitalismul de cumetrie sub formă de căpușe pe spinarea statului, un stat pe care de altfel tot ei și puterea pe care o reprezintă îl țin în bataie de joc… piese grele în politica de subdezvoltare care e de fapt singura pe care ramura lor politică o practică, pentru că așa le-a fost înșurubat capul de la început… dacă patronul RAO vrea să publice doi pușcăriași (fericită întîmplare!… pușcăria, zic) care ilustrează cu asupra de măsură conceptul de corupție la nivel politic și, spre sfidarea unei țări, să-i tămîieze la un tîrg care se întîmplă să se numească Gaudeamus se cheamă că e o canalie comună care, avînd în vedere cum se mișcă lucrurile la nivel politic zilele astea, miroase noile vremuri. Noua editură Politică ia naștere sub nasul nostru și, deocamdată, nu ne obligă nimeni să-i cumpărăm producția luminată. Să ne bucurăm măcar de-atîta lucru, că de luni cine știe… Poate că va trebui să ne cerem scuze, în fața televizoarelor deschise pe Antena 3, într-un gest colectiv de penitență.

Pînă la urmă, de ce-ar fi cei doi mai prejos ca Iliescu, care la rîndul lui, dacă memoria nu-mi joacă feste, a trecut prin tîrg să se lanseze, flancat de alte vînjoase poame intelectuale. Spre deosebire de aceștia, dacă e să ne luăm după rechizitoriul din procesul care în sfîrșit se desfășoară zilele astea, Iliescu are mîinile murdare de sînge.

OK, dar că șeful AER îi ia partea, invocînd false pudori, e deja o altă poveste. Ne miră, deși n-ar trebui, dacă e să fim un pic serioși. Se pare că etica profesională nu se mai poartă de mult în sînul asociațiilor, uniunilor, organizațiilor de scriitori, editori, intelectuali, academii etc. De unde atîta etică profesională cînd e atît de multă scamatorie contabilă în terenul editorial, de la cum se plătesc salariile, traducătorii, autorii, la revendicarea neonestă a subvențiilor de traducere, de la misterle tirajelor fantomă, la bugetul de propromovare inexistent sau la promovarea mai degrabă pe prieteșug, pe capacitatea de a te pune bine cu cine vine interesul, de te umfla în pene? Ține-o drept pe șina asta că nu te plicisești, de-atîta etică profesionlă și bună funcționare a sistemului editorial o să găsești măcar un autor român făcut covrig în intenția de a se pupa singur în propriul cur sau de a se face părtaș la tot fel de anomalii, de a-și înghiți limba, închide ochii etc, doar ca să nu se piardă din radarul clipei… Ceea ce, pînă la urmă, avînd în vedere ce-i oferă întreg sistemul literar românesc e probabil o anomalie normală, vechea descurcăreală românească.

Îmi vine în cap, ca o paranteză scurtă, experiența premiului AER pe care am pățit-o acum cîțiva ani. Las la o parte detaliile protocolare, au fost copioase, se găsesc în volumul de memorii pe care-l pregătesc (în curs de apariție la editura Fuck You All sau Getta Fuck Out of Here… nu mai știu exact am uitat cum se cheamă – unde am semnat un contract prin actul nașterii). Ceea ce interesează în acest context e evenimentul în sine. Nefiind un premiu se stat, ci unul al unei asociații profesionale, prezența politicului în program nu se explica. Vorbirea prețiosului ministru Vulpescu, oferind garanții că cultura nu dispare din peisajul colorat în roșu-PSD, putea să lipsescă. Ce n-ar fi trebuit să lipsească sînt banii. N-are rost să mă lansez în comparații, Spania fiindu-mi la îndemînă – premiul Gremio de Editores e o poveste care implică dincolo de prestigiu o sumă serioasă de bani, fiind doar unul din zecile de premii care se dau aici… ideea fiind că AER n-a fost în stare să acopere financiar premiile pe care le-a oferit cu pompă televizată. Am primit un plic cu o hîrtie ridicolă pe care era menționată suma și mai ridicolă – sumă care mi s-a virat după 3 luni, via ICR, pentru că probabil la vremea respecivă conturile AER din Elveția erau blocate. O poveste pur și simplu stînjenitoare.

Privind înapoi la experiența trăită în țară, mi se deschide în față un fel de caleidoscop hipnoptic în care se amestecă discuții formale și informale, în redacții de edituri sau cîrciumi, condimentate cu trivialități prezumțioase sau vorbe mărețe gen „meritocrație”, dar care toate ascund un cuplu cu rădăcini mai degrabă mundane  decît metafizic înălțătoare: mațul (& fratele lui buzunarul) și ascensiunea socială. Caleidoscop? Un fel de vid vast și congelat în care plutesc scame rare irizate. Niciodată nu m-a speriat nici bîrfa, nici discuția născută de rivalități și alte scremete omenești, ci calitatea lor subțire, care de fapt e calitatea unei minți. În linii mari, asta a fost lumea literară pe care am văzut-o eu, cu toate personajele ei, de-o parte oameni care ar trebui să administreze și să comercializeze literatura, pe de alta scriitori. De-o parte și de alta, cele mai multe discuții foloseau ca argument nu minime mecanisme intelectuale, ci mania grandorii și autosuficiență. Iar rivalitățile mult prea feroce au fost întotdeauna mult prea ușor deconspirate de exact apetența crescută pentru grija față de păcatele sau acumulările celuilalt versus imposibilitatea de a se privi onest în oglindă.

So… e de mirare că nu doar patronul RAO, ci și șeful AER dezvăluie un pitic pe creier afirmînd că de fapt nu editoarea spune ce spune, ci altcineva, aflat în spatele ei. Afirmație care vine exact în naturaleța faunei telectuale românești. Nu cred că sînt nici feminist și nici nu cred că pot fi acuzat că o curtez profesional pe editoare (pe care abia dacă o cunosc – ba chiar, în singura corespondență avută cu ea, mi-a refuzat o propunere de traducere), însă o asemenea răstălmăcire primitivă, plus lașitatea (insinuarea, neasumarea de a rosti nume) mi se pare că sînt demne de pus în discuție și de făcut lumină în jurul lor. Pentru că de fapt, cel nenumit se numește Gabriel Liiceanu și cred că orice om din industrie știe cît de invidiat poate să fie și la ce aberații a ajuns uneori această invidie. Și am să fac referire strict la patronul de editură G. L., intelectualul public G.L., cu toate păcatele, un sentimentalism care uneori scos din context a fost folosit ca armă împotriva lui, e o altă poveste care acum nu mă interesează. Tragi de ață și scoți la lumină slăbiciune omenească, țipă invidia – de cîte ori am avut ocazia să aud căcaturi, din cîte guri și în ce cercuri….! Pur și simplu. De la oameni care abia dacă pot înțelege ce însemnă un negustor de carte. Humanitas, probabil una din puținele edituri care știe cum să vîndă o carte și care o face așa cum se face.

În tulburații ani 90, candizi în felul lor, o versiune în pataloni scurți a epocii pe care o trăim acum, bătrînul meu îmi tampona idignările cu o vorbă neaoșă, supraviețuită din comunism: Pupă-l în cioc și papă-l tot. Ca o esență a românului învățat să îndure, să se descurce CUM POATE, să dea pe gît orice rahat îi iese-n cale. A rămas valabilă.

Fenomenul lașității nu e un dat național. În Spania, Fernando Savater, exasperat de tăcerea mediilor intelectuale și artistice în fața crizei cataluneze, altă aberație, una pe bază de naționalism anacronic, hrănită cu retorici găunoase și interese complet neoneste, se ridică în picioare și spune tare: Los intelectuales somos como las putas, vivimo de gustar y nadie quiere dejar de hacerlo – Noi intelectualii sîntem ca niște curve, trăim ca să facem plăcere și nimeni nu vrea să înceteze să o mai facă. Mai mult, s-a mobilizat și a produs o carte din articolele din El Pais, ca să denunțe vîntul de nebunie și lașitatea și ce mai e de condamnat în jurul acestei teme care a întors Spania pe dos.

Tragi de ață, deci, și scoți o firmă luminoasă pe care scrie măreț Gaudeamus și imediat după îți iese și Voiculescu și te întrebi cum mama dracului de s-au lipit bucățile astea așa prost. Și scriitor fiind, poate chiar autor publicat de Humanitas, poate chiar om care a fost în piață la proteste și și-a făcut un selfie ca să bifeze cartela de român de bine, nu-ți vine să iei atitudine, nici măcar cînd șeful AER, om fin și educat se screme să bagatelizeze povestea, făcînd ca afirmația Lidiei Bodea la momentul demisiei să fie un pronostic negru. Nici măcar cînd cel mai urît ghem de rahat ajunge pe terenul lor, scriitorii nu-și ies din năravuri… Como las putas, ca să-l citez pe Savater.