Bésalo en el pico y cómetelo entero

 

Demisia Lidiei Bodea din consiliul AER poate părea un gest exotic și marginal. Gestul în sine, da, e , un caz rar de verticalitate. Altfel, urmărind ce reclamă editoarea și felul în care e întîmpinat gestul ei pe de-o parte de AER, pe de alta de masa de scriitori (Humanitas și nonHumanitas), abia dacă însemnă ceva, nimic nu e ciudat, ne găsim în vechea fabulă romînească. Pentru că asta e România, așa arată lucrurile. Cînd tragi de un fir, oricît de neînsemnat ar putea părea, oricît de excentric față de miezul dur, scoți un ghem de rahat, toate sînt legate între ele printr-o… ceea ce cred că se poate numi o bază comună, amoralitatea sălbăticiei lustruite. Tragi de un fir și iese ceva atît de profund disfuncțional, împotriva ordinii naturale, iar de acest fir stau atîrnați atîția viermi, fiecare cu istorii ramificate demne de menționat într-un registru de lume distopică, de republică absurdistaneză încît nădejdea te părăsește, îți pierzi coerența, suflul,  istovești doar ținîndu-le socoteala. Te pierzi complet urmărind cum se lipesc bucățile realității, cum se întrepătrund complice, se încolăcesc intersele și slăbiciunile de sublume, cum, de fapt, amoralitatea ajunge normă – bătătorită cu explicații savante, felul lunatec în care se traduc gesturile civilizației la popoarele marginale.

Dacă patronul RAO nu vrea să țină cont de o minimă etică profesională, bravo lui. În condițiile în care cei doi autori nu sînt niște criminali în serie, ci doar niște biete produse ale nomeclaturii ceaușiste supraviețuind în capitalismul de cumetrie sub formă de căpușe pe spinarea statului, un stat pe care de altfel tot ei și puterea pe care o reprezintă îl țin în bataie de joc… piese grele în politica de subdezvoltare care e de fapt singura pe care ramura lor politică o practică, pentru că așa le-a fost înșurubat capul de la început… dacă patronul RAO vrea să publice doi pușcăriași (fericită întîmplare!… pușcăria, zic) care ilustrează cu asupra de măsură conceptul de corupție la nivel politic și, spre sfidarea unei țări, să-i tămîieze la un tîrg care se întîmplă să se numească Gaudeamus se cheamă că e o canalie comună care, avînd în vedere cum se mișcă lucrurile la nivel politic zilele astea, miroase noile vremuri. Noua editură Politică ia naștere sub nasul nostru și, deocamdată, nu ne obligă nimeni să-i cumpărăm producția luminată. Să ne bucurăm măcar de-atîta lucru, că de luni cine știe… Poate că va trebui să ne cerem scuze, în fața televizoarelor deschise pe Antena 3, într-un gest colectiv de penitență.

Pînă la urmă, de ce-ar fi cei doi mai prejos ca Iliescu, care la rîndul lui, dacă memoria nu-mi joacă feste, a trecut prin tîrg să se lanseze, flancat de alte vînjoase poame intelectuale. Spre deosebire de aceștia, dacă e să ne luăm după rechizitoriul din procesul care în sfîrșit se desfășoară zilele astea, Iliescu are mîinile murdare de sînge.

OK, dar că șeful AER îi ia partea, invocînd false pudori, e deja o altă poveste. Ne miră, deși n-ar trebui, dacă e să fim un pic serioși. Se pare că etica profesională nu se mai poartă de mult în sînul asociațiilor, uniunilor, organizațiilor de scriitori, editori, intelectuali, academii etc. De unde atîta etică profesională cînd e atît de multă scamatorie contabilă în terenul editorial, de la cum se plătesc salariile, traducătorii, autorii, la revendicarea neonestă a subvențiilor de traducere, de la misterle tirajelor fantomă, la bugetul de propromovare inexistent sau la promovarea mai degrabă pe prieteșug, pe capacitatea de a te pune bine cu cine vine interesul, de te umfla în pene? Ține-o drept pe șina asta că nu te plicisești, de-atîta etică profesionlă și bună funcționare a sistemului editorial o să găsești măcar un autor român făcut covrig în intenția de a se pupa singur în propriul cur sau de a se face părtaș la tot fel de anomalii, de a-și înghiți limba, închide ochii etc, doar ca să nu se piardă din radarul clipei… Ceea ce, pînă la urmă, avînd în vedere ce-i oferă întreg sistemul literar românesc e probabil o anomalie normală, vechea descurcăreală românească.

Îmi vine în cap, ca o paranteză scurtă, experiența premiului AER pe care am pățit-o acum cîțiva ani. Las la o parte detaliile protocolare, au fost copioase, se găsesc în volumul de memorii pe care-l pregătesc (în curs de apariție la editura Fuck You All sau Getta Fuck Out of Here… nu mai știu exact am uitat cum se cheamă – unde am semnat un contract prin actul nașterii). Ceea ce interesează în acest context e evenimentul în sine. Nefiind un premiu se stat, ci unul al unei asociații profesionale, prezența politicului în program nu se explica. Vorbirea prețiosului ministru Vulpescu, oferind garanții că cultura nu dispare din peisajul colorat în roșu-PSD, putea să lipsescă. Ce n-ar fi trebuit să lipsească sînt banii. N-are rost să mă lansez în comparații, Spania fiindu-mi la îndemînă – premiul Gremio de Editores e o poveste care implică dincolo de prestigiu o sumă serioasă de bani, fiind doar unul din zecile de premii care se dau aici… ideea fiind că AER n-a fost în stare să acopere financiar premiile pe care le-a oferit cu pompă televizată. Am primit un plic cu o hîrtie ridicolă pe care era menționată suma și mai ridicolă – sumă care mi s-a virat după 3 luni, via ICR, pentru că probabil la vremea respecivă conturile AER din Elveția erau blocate. O poveste pur și simplu stînjenitoare.

Privind înapoi la experiența trăită în țară, mi se deschide în față un fel de caleidoscop hipnoptic în care se amestecă discuții formale și informale, în redacții de edituri sau cîrciumi, condimentate cu trivialități prezumțioase sau vorbe mărețe gen „meritocrație”, dar care toate ascund un cuplu cu rădăcini mai degrabă mundane  decît metafizic înălțătoare: mațul (& fratele lui buzunarul) și ascensiunea socială. Caleidoscop? Un fel de vid vast și congelat în care plutesc scame rare irizate. Niciodată nu m-a speriat nici bîrfa, nici discuția născută de rivalități și alte scremete omenești, ci calitatea lor subțire, care de fapt e calitatea unei minți. În linii mari, asta a fost lumea literară pe care am văzut-o eu, cu toate personajele ei, de-o parte oameni care ar trebui să administreze și să comercializeze literatura, pe de alta scriitori. De-o parte și de alta, cele mai multe discuții foloseau ca argument nu minime mecanisme intelectuale, ci mania grandorii și autosuficiență. Iar rivalitățile mult prea feroce au fost întotdeauna mult prea ușor deconspirate de exact apetența crescută pentru grija față de păcatele sau acumulările celuilalt versus imposibilitatea de a se privi onest în oglindă.

So… e de mirare că nu doar patronul RAO, ci și șeful AER dezvăluie un pitic pe creier afirmînd că de fapt nu editoarea spune ce spune, ci altcineva, aflat în spatele ei. Afirmație care vine exact în naturaleța faunei telectuale românești. Nu cred că sînt nici feminist și nici nu cred că pot fi acuzat că o curtez profesional pe editoare (pe care abia dacă o cunosc – ba chiar, în singura corespondență avută cu ea, mi-a refuzat o propunere de traducere), însă o asemenea răstălmăcire primitivă, plus lașitatea (insinuarea, neasumarea de a rosti nume) mi se pare că sînt demne de pus în discuție și de făcut lumină în jurul lor. Pentru că de fapt, cel nenumit se numește Gabriel Liiceanu și cred că orice om din industrie știe cît de invidiat poate să fie și la ce aberații a ajuns uneori această invidie. Și am să fac referire strict la patronul de editură G. L., intelectualul public G.L., cu toate păcatele, un sentimentalism care uneori scos din context a fost folosit ca armă împotriva lui, e o altă poveste care acum nu mă interesează. Tragi de ață și scoți la lumină slăbiciune omenească, țipă invidia – de cîte ori am avut ocazia să aud căcaturi, din cîte guri și în ce cercuri….! Pur și simplu. De la oameni care abia dacă pot înțelege ce însemnă un negustor de carte. Humanitas, probabil una din puținele edituri care știe cum să vîndă o carte și care o face așa cum se face.

În tulburații ani 90, candizi în felul lor, o versiune în pataloni scurți a epocii pe care o trăim acum, bătrînul meu îmi tampona idignările cu o vorbă neaoșă, supraviețuită din comunism: Pupă-l în cioc și papă-l tot. Ca o esență a românului învățat să îndure, să se descurce CUM POATE, să dea pe gît orice rahat îi iese-n cale. A rămas valabilă.

Fenomenul lașității nu e un dat național. În Spania, Fernando Savater, exasperat de tăcerea mediilor intelectuale și artistice în fața crizei cataluneze, altă aberație, una pe bază de naționalism anacronic, hrănită cu retorici găunoase și interese complet neoneste, se ridică în picioare și spune tare: Los intelectuales somos como las putas, vivimo de gustar y nadie quiere dejar de hacerlo – Noi intelectualii sîntem ca niște curve, trăim ca să facem plăcere și nimeni nu vrea să înceteze să o mai facă. Mai mult, s-a mobilizat și a produs o carte din articolele din El Pais, ca să denunțe vîntul de nebunie și lașitatea și ce mai e de condamnat în jurul acestei teme care a întors Spania pe dos.

Tragi de ață, deci, și scoți o firmă luminoasă pe care scrie măreț Gaudeamus și imediat după îți iese și Voiculescu și te întrebi cum mama dracului de s-au lipit bucățile astea așa prost. Și scriitor fiind, poate chiar autor publicat de Humanitas, poate chiar om care a fost în piață la proteste și și-a făcut un selfie ca să bifeze cartela de român de bine, nu-ți vine să iei atitudine, nici măcar cînd șeful AER, om fin și educat se screme să bagatelizeze povestea, făcînd ca afirmația Lidiei Bodea la momentul demisiei să fie un pronostic negru. Nici măcar cînd cel mai urît ghem de rahat ajunge pe terenul lor, scriitorii nu-și ies din năravuri… Como las putas, ca să-l citez pe Savater.

 

Anunțuri

Despre prințipii și cîcat

În al Criticii domeniu
Orice Eu se crede geniu,
Dacă-i secondat de proşti…
Alte semnalmente?
Niente!
Trebuie să-l recunoşti.

Așa cum se întîmplă, îți picură lucrătura universului un strop de lumină și curaj cînd nu te-aștepți – mi s-a întîmplat să mi-l aducă-n calea supărării pe vechiul prieten Topîrceanu. Un citat care se potrivește pentru măcar jumătate din ceea ce se enunță aici.
E clar că lumea nu s-a născut ieri, e clar că, „după cum spunea Confuțius”, ca să citez din cartea unui amic, „lumea se schimbă, dar oamenii rămîn la fel”.
Preambulul fiind preambulat, să trecem la poveste, care de fapt e simplă. Povestea veșnicului cîcat românesc. Versiunea obraze palide. Fine? Hmmm… greu de spus, mai degrabă jeta, cum spune Carlos cînd îl supără un animal conațional. Așa că le stă mai bine palide.
Simplă povestea, dar cu un ocol. Un ocol prin ograda FB, probabil cel mai bun loc unde poți să vezi minunea. Recunosc că nu mă pot abține și cad pradă acestui obicei dăunător și urît, la fel de urît ca obiceiul lui Nadal de a-și trage public izmenele din dos.
Găsești în FB tot felul de chestii… Așa mi s-a întîmplat să dau peste făloșenia lui Burțea-Cernat, o cronică proprie repostată din Obscult despre… ei, aici e problema, pentru că nu mi-a reieșit clar, sau mi s-a încețoșat amintirea, despre ce sau cine exact era vorba. Cert e că a omorît dintr-o pălitură 7 muște. Dacă-mi amintesc bine, îl tratează pe Aldulescu. Cum – necum tînăra critic ajunge să facă vorbire despre romanele Revoluției, care, părerea ei, unul e prea cumva, altul e prea altfel, despre Cărtărescu spune că a comis un fiasco în Orbitor 3, iar despre 1989, romanul meu, că e neconvingător. Problema nu e părerea, i-o respectăm, fiecare om are dreptul la una, ci exprimarea/ argumentația, căci o minte cu un asemenea avînt se bazează pe o pereche de aripi micuțe, jumulite. Alte semnalmente – niente. Spunea ea printre altele că autorii români nu-și lasă personajele în pace, că ar trebui să trăiască ele singure, de capul lor. Afirmație care te invită la comedie – cum ar veni, le pui baterii și ți-au dus romanul direct în universalitate. Un argument din categoria naratorului preaomniscient, scoate suspine admirative la clubul de lectură de la biblioteca din Rudeni.
E oare posibil ca un om cu un asemenea exces de lipsă, ca să zic așa, ajunge unde a ajuns? Romanul Revoluției…? Ar fi trebuit să-și întrebe soțul, mare iubitor și lansator de Ion Iliescu memorialist – în prezent inculpat într-un dosar cu multe pagini… să-și întrebe soțul dacă nu cumva o fi chiar Ion Iliescu omul care poate produce Romanul Revoluției și care, în plus, își lasă personajele în pace. Le lasă să pierească libere, fie împușcîndu-se între ele intoxicate de frica teroriștilor nevăzuți, fie sub bîtele minerilor, fie, în cele din urmă, în chinurile otrăvitei și veșnicei tranziții românești administrate perfid de ouăle fostei nomenclaturi care au eclozat o generație de neodinozauri mutanți adaptați la capitalism pe spinarea statului.
De ce oare n-a făcut-o, îi era la îndemînă? S-o fi rușinat, căci reputația de cărturar luminat a soțului, Paul Cernat, după ce l-a luat neverosimil în brațe pe Ceaușescu 2, după toate bălmăjelile de „intelectual de stînga” pe care și le deșiră în Obscult, nu mai e citabil, frecventabil. Pe dracu! Probabil că soțul PC nu era acasă la momentul scrierii cronicii împricinate. Ar fi putut fi la Academie, unde alături de alți oameni de bine, îl sărbătorea pe Mihail Kogălniceanu. Nu? Că doar de la Iliescu la Kogălniceanu nu e decît un pas. Povestea cu sărbătorirea lui Kogălniceanu e cît se poate de reală, de altfel, nu e o exagerare de dragul retoricii. Aia!
Și iată cum ajungem la esența păsului… Cum e posibil să viețuiască toate aceste anomalii morale nestingherite? Să con-viețuiască. Cum de nu are România cultă anticorpi morali să se apropie de minima moralia invocată de bietul Pleșu? Cum e oare posibil să fi supraviețuit din ceaușism paralizia în fața mizeriei, acum sub scuza că sîntem, vezi doamne, cetățeni europeni și cilivizați, oameni de cultură, care nu se împiedică în derapaje politice, nu amestecăm omul cu opera și alte scuze fine, căcăcioase. Derapaje politice? Derapaje de sănătate mintală. Cum de continuăm să împăcăm deodată prințipurile cele mai neîmpăcabile, neîmpăcabile nu din rațiuni de competiție, de rivalitate de animale mici împinsă spre visceroase antipatii, ci din pur și sănătos sanitarism moral? Măcar sub comunism exista o scuză. Dar acum?
Vorba lui Groucho Marx: nu-ți plac principiile astea? mai am și altele.
Se pare că nu se poate. În continuare nu se poate. Dacă un personaj precum Paul Cernat, discreditat de delirantul anacronism al crezurilor ideologice care-l fac să slujească unor monstruozități politice, poate să umble prin mediile intelectuale cu reputația întreagă, să fie citabil de oameni aparent onorabili, pentru, de exemplu, competențele lui în autorii interbelicului, ai zice că el însuși s-a născut dintr-o durere de cap a luminaților ani, să ne mai mirăm că, vorba lui Feher, România pute a căcat de trăznește. Mă întreb dacă Victor Rebengiuc mai are simbolicul sul de hîrtie igenică.
Ușurința cu care România luminată tratează la nivel public toate aceste anomalii e perplexantă, deznădăjduitoare. Cel mai bine se vede în FB. Care are calitatea că poate să fie serios și neserios, responsabil și iresponsabil în același timp. La nevoie poate fi un instrument de mobilizare în momente critice, de propagare a unor opinii sau dezvăluire a unor situații care altfel ar rămîne fără voce, dar, pe de altă parte, amestecul neamestecabil bine lipit cu mania „like”-urilor nu se consemnează nicăieri mai bine. Cum e posibil ca unui om normal, onest, cu mintea întreagă să-i placă și ce spune… nu știu, Andrei Pleșu, că tot veni vorba, și ce spune Vasile Ernu… Am luat două contraste ilustrative la întîmplare, exemple se găsesc nenumărate și pot avea foarte multe alte nume. Nu asta contează, ci complezența, complicitatea, din politețe sau din alte slăbiciuni, cu stupizenia fandosită și frondele toxice sau cu interesele necinstite. Și nu din partea unor oameni care își tratează pagina de FB ca pe un frigider pe care lipesc poze cu căței/ copii/ garoafe sau ilustrate de vacanță cu titluri glumețe, ci din partea unor intelectuali care vor să fie voci publice. Ai putea spune că FB, de fapt, nu e o socoteală serioasă și că toate aceste exigențe nu i se aplică. Nici pantofii nu sînt neapărat ceva serios, dar asta nu însemnă că îți faci o pereche din modele diferite, sau că te încalți cu pantofi pentru același picior. FB, la fel ca pantofii, sînt ceea ce faci tu din ei.
Dar nu e numai FBul, ar fi prea simplu. Complicitățile, sau, în cel mai bun caz, partizanatul de tipul ori-ori, se prelungesc mult dincolo, nucleele de beznă strălucesc pe harta anomaliei oriunde se ridică cu moț un interes, ambiții, talente și rivalități – inteligență pe dos. E de-ajuns să te uiți spre instituțiile literaturii, uniuni, puținele reviste rămase, tîrguri de carte sau premii… unește punctele și-ai desenat un om cu trei picioare, dar fără cap.
Totuși, dacă tot l-am pomenit, măcar să-l adîncesc mai bine în context, pentru că e un alt caz, poate mai simpatic, dar în esență la fel de toxic. Cum vede lumea aceste derapaje? Despre Vasile Ernu, o prietenă comună se confesa cu un prilej neimportant că nu înțelege de ce lumea îl ia în serios pe Vasilică. Diminutivul nu era depreciativ, ci o manieră oarecum afectuoasă de a-l… diminua… a-l face să pară inofensiv, așa, ca un copil. E o formă, pînă la un punct simpatică, de evazionism. Nu? Ce mare lucru spune și el niște chestii funny, de ce să ne supărăm? Pentru că e insistent, pentru că ceea ce spune e complet neonest, dacă încearcă să-și facă publicitate prin scandal e nasol, e nasol și dacă ceea ce spune chiar sînt crezuri, pentru că discursul e plin de slogane mucegăite – interpretînd rolul de activist mărunt pictat cu savantlînc prost asimilat, se transformă într-un stupid sofisticat, a spin doctor clasic care schilodește adevăruri ca să încapă în idei dubioase. O altă amică scriitoare avea o altă explicație: se marketează pe o zonă de idei politice care nu e acoperită în România. Deși, recunoștea ea, e ciudat căci vine în răspăr cu literatura pe care o produce. So… autorul asincron cu propria literatură e ca un popă de țară, una predică și alta fumează. Marketarea ar fi o explicație, dacă ar scrie cărți pentru copii. Dar cînd tu practici revizionismele cele mai ciudate în casa spînzuratului marketarea se cheamă că ceea ce urmărește e atenție prin mijloace neoneste.
E într-adevăr o modă printre autorii români să-și facă din cărți pălărie și să umble prin tîrg vorbind neîntrebați. În lipsa unui sistem, autopromovarea e de înțeles și în cele din urmă, dacă nu preteșugurile cu interes în mod sigur tăcerea complice te împing mai adînc și te fac, la o adică, mai prizabil în lumea românească de penumbră morală.
And so on.
Mi-am pierdut toată vara încercînd să-mi asamblez și să-mi completez jurnalul ultimilor 7 ani. O paranteză: se pare că e o modă printre congeneri, ori poate că nevoia de a grăi fără perdeaua înșelătoare a ficțiunii despre propriile dureri e un zeitgeist. Ei bine, mi-am pierdut vara fără un rezultat. Pentru că nu am reușit să-mi trec prin zidul de absurd materialul, să-l fac o literatură digerabilă. Ultimii 7 ani, începînd din 2010 de cînd am părăsit România, cu toate aberațiile pe care, de altfel, le-am luat după noi din pricina 1. naturii prilejului care ne-a scos din țară; 2. naturii vocației și a preocupărilor; 3. naturii personale, farsa cu care ne-a pocnit destinul – imposibilitatea de a jongla cu prințipii, de a-ți face din merite pălărie, a văzului și a simțului etc.
M-am oprit crezînd că nu e momentul, că nu e o carte, că nu e… nu știu… că nu e. E. Sînt lucruri care au nevoie de lumină. Sînt adevăruri, unele personale, altele sînt deja istorii, micro sau macro, care trebuiesc puse în picioare.
Două exemple ilustrative. După 2012 nimeni nu s-a grăbit să repare imaginea și onoarea lui HR Patapievici a cărui experiență umană, în urma spoilării… să ne amintim de unde a început? Obscult? a cunoscut episoade pe care le merită mai degrabă ce-i care i-au săpat cu acribie renumele – nu-i puțin lucru să ajungi scuipat pe stradă în România anului 2012. E de mirare că aceiași oameni care au produs… oricît de dramatic sună, e adevărat, a character assassination, post2012 unii îl tămîiau pe Marga, alții își mutau bagajele la ușa ICRului proaspăt „depolitizat”? Asta ar fi una. De fapt, poveștile din jurul ICRului, sînt copioase. Dincolo de propaganda toxică și de minciunile grețoase cu care l-au doborît… să ne amintim de Stelică Tănase și povestea cu pașaportul lui Vladimir Tismăneanu – ce simplu ar fi de altfel, și ce surpriză colosală, să afli cine e cel mai plătit personaj de ICR înainte și post Patapievici! dar cine mai are ochi pentru adevăr… sau același monumental ST lăsînd un bacșiș de neam prost la un restaurant din Sevilla unde era adus de ICR, jurîndu-se apoi că el n-a avut onoarea… ante2012, camera de hotel din Bilbao a unui autor român în turneu prin Spania, în care Gîdea răcnea dintr-un laptop, chestionat, autorul a răspuns fîstîcit că de fiecare dată cînd plecă din țară simte nevoia să asculte limba română, la puțină vreme după fiind înregimentat în turma de semnatari ai celebrei scrisori către UE inițiată de același ST… băloasele amenințări primite de L de la Ovidiu Șimonca în urma unor încontrări în Contributors… cînd ești băiat de casă nu te costă nimic să-ți fluturi renumele finanțatorului ca argument intelectual, finanțator care se întîmplă să fie firma de avocați care-i scoate din căcatul în care se bagă singuri pe volubilii Gîdea et Co. Dar și patru rînduri de alegeri în diaspora, în esență un fel de thriller, care a evoluat de la România domnului Dan la România lui Johannis, sau FBul ca unic ochean nepoluat prin care s-a putut vedea miracolul protestelor OGU 13. ETC… Curtea miracolelor.

Și totuși efortul merită. Pe cuvînt… vorba lui Topîrceanu, el m-a scos din inerție și deprimare…

Ştiu, pe astfel de specimeni
Astăzi nu-i condamnă nimeni,
Au ajuns la apogeu.

O lecție de umilință

 

ESO – European Southern Observatory – adună printre alte imagini ale universului vizibil, o captură a miezului galaxiei în care ne aflăm.  Se găsește aici – imaginea se poate mări pînă la detalii halucinante.

Îți înțepenește mintea, data viitoare cînd îți vin idei originale și le scoți pe cioc cu un aer de cocoșel de munte îmbătat de propria voce s-ar putea să-ți cadă pantalonii.

Cum să-i explici unei specii că, stînd prea mult cu nasul în scîrnă, pierde esențialul, pierde toată distracția?

Urcăm cu Max în parc la 11 seara. Salamanca se vede pîlpîind distant, un pic rece, din cauza vîntului care bate aici sus – măcar alungă muștele și țînțarii. E o frumusețe simplă, naturală, cerul se scurge negru printre casele satului și aproape că poți vedea stele la nivelul acoperișurilor. Jupiter și Pluto, Arcturus, Vega, la 11.20 trece ISS, își face patrula ca o mașină de poliție pe orbita apropiată. Stai și te întrebi cum e posibil atîta scandal, în atîta frumusețe. Dogmatism, dogmatism intestinal, frică de celălalt, de necunoscut, de schimbare, pura demența a acestui măgar, un animal neterminat, conștiința nu-l împiedică să-și bată joc.

Îi povestesc lui L că am citit o știre într-un boschet al internetului care spune că, printre altele, republicanii au faultat-o pe HRC pentru că urma să dea pe goarnă chestii legate de Area 51, extratereștrii care vizitează planeta și sînt în discuții cu diverse grupuri guvernamentale. Uuu, ce simplu ar fi. Nu, Trump e produsul sută la sută original al unei epoci. Și nu e singurul. Și apoi, dacă un extraterestru ar viola carantina și ar ateriza în fața ta, te-ai simți insultat, fiind un reprezentat comun al civilizației tale, și dacă ți-ar bună ziua. Așa că, probabil e destul de deștept să nu o facă, cu atît mai puțin să-și dorească să vorbească cu liderii tăi democratic aleși, pe care puterea îi transformă, dacă au fost vreodată altfel, în niște mincinoși patologici.

Așa că mai bine să-i adunăm civilizați căcățeii lui Max, pînă nu ne amendează primăria, și să lăsăm naiba stelele.