Cioran în vizită la Marvel

Note din bodegă (de subpt pămînt, pentru un spin dostoievsquian)…
Sau: Nihilismul istoric mioritic…
Sau: Întîlnirile de vineri sera cu domnul Bong…
Cu oaia Miorița pe cap… sau în cap (pe veci)… destinul unui popor anistoric. Care oaie, cu toată povestea ei neverosimil de nefirească – măcar de-ar fi o socoteală originală!, L îmi suflă din culise că există la toate popoarele născute din îndeletniciri păstorești -, doar la rumîni a ajuns un fel de par în cur axiomatic, născător de amețeli exotice. În paranteză fie spus, o poveste care-ți zgîrie nervii cu nefirescul ei, fatalismul/ inmovilismul sună mai degrabă ca o expresie e unei infirmități mintale, un diagnostic. Cică păstorul delicat se nuntește transcedental, în timp ce doi bandiți îl fac la buzunare. Cică. Vrăjeala ca scuză.
Oaia – globulă albă metafizică cu care-și apără neterminarea speriată, veșnic aspirantă.

După 100 de ani de științe ale creierului, mai mult ca niciodată, sună tragic a looney-ballooney. Sau, ca să rămînem în schema interpretativă a vechiului desen animat rusesc, ex-păstorul ajuns cetățean cu drept de vot e un nihilist pur sînge. Îl omoară pe Dumnezeu cu fiecare privire piezișă, cu fiecare privire întoarsă din fața micilor adevăruri strîmbe care-l bat peste ochi și îl eternizează într-un nicăieri demn mai degrabă de un ospiciu decît de zeitgeistul mileniului 3. Cum să-l mai cauți pe Dumnezeu înarmat cu un pachet de miciuni care nu-s altceva decît dezordinea unor lumi vechi – timpurile ți-au plantat o cocoașă ca o extensie a creierului? Unde mai e adevăr în boală, frumos în delir?

Condamnat de biologia care la nivel semnificativ nu-l desparte de gîndacul de bucătărie (în ciuda endoscheletului), dar umblînd cu mintea după Dumnezeu – mașinăria perfecțiunii absolute, a perfecțiunii absolutului…
Ce altceva e infernul dacă nu spectacolul acestui animal scremut, beat de sine în puținătatea înțelegerii propriei lui naturi…? Cu o umbră de conștiință suficient de elastică cît să-i suporte dualitatea, să-i traducă biologic presimțirile unei perfecțiuni despre care nu știe nimic.
Cu o mînă strînge de gît tot ce-l silește, cu cealaltă își șterge mucii (fizici și metafizici).

Evoluția e o afacere insuportabilă… o teorie a conspirației în epoca funny money…

O poveste nemuritoare

Într-un spital de nebuni pacienții și-au făcut din eticheta de compot de cireșe ecuson și și-au pus-o în piept. Iar din furtunul de clismă, stetoscop – l-au trecut pe după gît. Acum se învîrt prin curte, cu mîinile la spate, cu figuri îngîndurate, cu falca spijinită pe pumn și tîmpla pe degetul arătător, adresîndu-se unii altora cu herr doktor. Cînd unul dintre ei ridică privirea din pămînt și enunță ceva pe un ton aproape muzical, aproape coerent, ceilalți izbucnesc în aplauze, gesticulații de admirație și încurajare. Bravo herr doktor! Bravo colega!

Apare doctorul care îi adună pe toți, cu greu, dar reușește. Pacienții se uită la el urît, în așteptare. Doctorul scoate o oglindă și le-o pune în față. La început rîd, rîd copios, arată cu degetul spre ceea ce văd în oglindă. Doctorul le spune că în oglindă sînt ei, pentru că oglinda asta face, reflectă tot ce stă în fața ei. Pacienții țipă, fac grimase, dau din mîini necontrolat. Unul zbiară schimonosit: Invidiosule! Altul: Impostorule! Mincinosule! Altul: Eu am crezut că ne iubești și tu ne urăști! Cine ești tu să ne spui nouă? Toți scuipă, dau ochii peste cap, ridică pumnul, suferă vizibil. Cade cortina.

Un balamuc pe nume Rumânia

O doamnă fină și cultă din lumea literară românească ne spune în ce cheie trebuie să citim avalanșa de selfieuri cu care se distrează congenerii ultimamente în FB. „Cultul personalității” – scrie ea ironic sub un autoportret luat la cald. Cam neinspirat, pentru că gura păcătosului… ai putea spune, se ascunde, ca la Trump, in plain sight.
Acum… eu aș fi curios să aflu cine sînt cîrcotașii care i-au pricinuit o asemenea replică, pentru că de avalanșă nu pare să fie scutit nimeni din lumile dumneaei – eu mai degrabă i-aș premia.
Cultul personalității? Hmmm… Aș fi zis că avalanșa asta la adulți educați, nebeneficiind de scuza unei vîrste fragede (și plină de nesiguranțe), e mai degrabă ca-n basme. FB e un fel de oglinjoară magică a mașterei lui Albă ca Zapada. Se uită-n ea un cocoșat, un sectant postcomunist (din secta iubitorilor de minciunenele micburgheze ca o scară a parvenirii personale) și vede un campion cu fruntea ´naltă și ochi mijiți spre zări – un clasic de secol opt´șpe.

Raluca Feher prinsă pe pagina ei într-o campanie publicitară originală emite în ultima producție următoarea observație: Cum să ne facem bine cînd nu știm că sîntem bolnavi? Cînd nu știm și nici nu vrem să știm… Aș îngroșa un pic istoria: du-te într-un balamuc și spune-i unui pacient că e pacient. O să-ți rîdă în nas: i-auziți ce zice nebunul ăsta de mine… eu, ditamai doctorul.

Acum un număr de ani doamna fină cu care am început postarea își dădea demisia indignată dintr-o asociație profesională din care etica dispăruse. Am salutat gestul ei la vremea respectivă, era un curaj singular și exemplar. După o vreme, urmărindu-i pagina de FB, am găsit-o prinsă într-o serie de reciprocități de likeuri – inimioare – shareuri pe bază de poze cu pisici sau ghiocei cu aceeași oameni care îi provocaseră gestul demn, demisia.
Pînă urmă… cam asta e povestea acestui balamuc numit Rumânia. Vorba unui amic care a trecut cîndva pe-aici: intelelctualii (artiștii, oamenii ale căror gesturi și vorbe ar trebui să conteze) sînt și ei oameni.