Foarte bun Indisociabilul din NL nr. 19. AC spune multe chestii care aduc discuţia în firesc. Printre altele, că se vorbeşte despre comunism cu muzica de la memorialul durerii în urechi, ceea ce nu e bine. Nu am citit nici raportul şi nici raportul raportului. Nu ştiu, poate că neatent la meciul zilei sînt un ecou un pic defazat. Dar mi se pare că A rezumă un lucru adevărat: sîntem în continuare prinşi în siajul unei gîndiri grave şi asta e nasol. S-a modelat mentalul colectiv şi frivolizarea altei abordări se produce de la sine. Pînă se te vadă popa, te tăvălesc enoriaşii.
Poţi să descoperi enoriaşi şi printre ai tăi. BS îmi spunea că noi am trăit în 1989 un moment cosmic. Miile de morţi au fost un lucru cumplit. Dar dincolo asta rămîne ceva mult prea omenesc… manipulări, situaţii groteşti, absurde, trecînd în comic, trena urîtă a unui moment istoric de anvergură şi însufleţirea şi naivitatea unui popor aproape tîmpit de aparatul comunist speculate în context. Nu e nimic cosmic, e foarte terestru. Poate că după douăzeci de ani am putea încerca să nu mai batem atîta gongul. Sau poate că luciditatea e o boală împotriva firii.
Se pare ca in cele din urmă… nu trebuie să ne înveţe nimeni să aplaudăm.

„Spune-mi ce vezi acum.
Păi nu prea văd. E cam întuneric.
Asta e tot ce poţi să vezi. Înţelegi ce se întîmplă?”
Din Poemul cu două uşi, de Antonio Kürtz – supranumit Il Cutello di Dio.
Sau, după cum spunea A. Guruianu: „…an epitaph to a dead man made famous by something he once said about God.”

O bacterie (un virus?) în maţe te poate stoarce de vlagă, te face ţîndări. Două zile m-am simţit ca un fremen care îşi dă apa. Doar că mi-am dat-o de viu sau, mă rog, de aproape viu. Pur şi simplu m-a transformat într-un ghem de cîrpă pe closet. Detaliile tehnice au fost nemaivăzute, de povestit la nepoţi.

M ar trebui să vină la Bucureşti în vacanţă. Muncim la chestia asta de o vreme. Dar de la un telefon la altul treaba devine din ce în ce mai complicată, pentru că apar lucruri în program. Încă nu avem o igienă, date fixe care nu se mai schimbă – vorbim o treabă şi aşa rămîne. În continuare stăm în reţeta „întreabă copilul dacă vrea”, dar ea ţine mai degrabă de incapacitatea adultului de a se vindeca. Strategii neverosimil de evidente, de cusute cu aţă albă, ca să ascundă o meschinărie pîcloasă şi încîlcită şi deja mult prea veche. Slăbiciunea îmi e speculată grosolan la infinit. Pînă la urmă cine ar trebui să se vindece? Mă întreb dacă nu cumva lipsa mea de fermitate nu-i va face rău lui M…

În primele pagini din Maestro mă împiedic de cîteva exprimări. Dincolo de intoleranţa care mă apucă, mi se par inadecvate cu momentul povestirii. „Joiţici”, „a mameli” – oricît aş vrea să nu am prejudecăţi, am.
Zilele trecute am dat în altă parte peste un eufemism din acelaşi registru: „a regula”.
Reziduri optzeciste neplăcute.

Reclame