După două săptămîni de pauză, mă întorc la text. Recitesc, coafez cu milă, neesenţial şi apoi mă îndoiesc. Şi o ţin tot aşa o noapte întreagă, plin ochi cu cafea. Chiar dacă miza ar trebui să mă ţină într-o zonă mai uscată, mai puţin spectaculoasă, mi se pare că e prea sărăcuţ. Îmi spune instinctul… sau poate că vanitatea s-a deghizat şi scoate capul, nemulţumită de prestaţie. Nu reuşesc să mă dumiresc, nu reuşesc să înţeleg de unde vine nemulţumirea. Probabil că iar gîndesc prea mult… şi cum pînă în iunie cînd ar trebui să termin cartea nu mai e mult, ar fi bine să-mi iau puţin seama şi să las gîndirea pentru altă dată. Acest volum are sens într-un context comemorativ… 20 de ani de atunci. Mi-am ieşit din mînă şi nu mai reuşesc să ajung la disciplina săptămînilor anterioare cînd mă aşezam pe cur şi reuşeam să ajung unde trebuie, chiar şi aşa pe bucăţi mici, obosit, seara tîrziu.

Foxtrot XX, Răzvan Petrescu. Lectură euforică, îmi redă încrederea. Chiar dacă la un moment dat vezi că-şi repetă procedeele (enumerarea care asociază elemente neaşteptate) e un text care vorbeşte despre sine cu neruşinare, şi tot cu neruşinare pare că vrea să spună tot şi altceva chiar nu mai contează. Tot acel adevăr personal. Cititorul se întovărăşeşte cu autorul şi aleargă cu sufletul la gură prin suişurile şi coborîşurile confesive, cu gura pînă la urechi de rîs, căci cum s-ar putea altfel fără un umor cînd coroziv, cînd compasiv, dar în mod cert evoluat. Şi pe alocuri cu un sentimentalism aşişderea. Nu întîlneşti prea des aşa ceva. Citesc cele trei introduceri şi aş vrea să nu se mai termine. Leacuri rare… un club de druizi.

Aerul de frondeur kamikaze, om sărac, dar plini de virtuţi şi spirit se reazemă de un discurs halucinat de stupid, un adolescent ar putea obţine performanţe mai remarcabile. Omul s-a tîmpit mult prea uşor, văzînd cu ochii. Deşi din gureşenia lui lipsită de orice simţ al ridicolului se observă cum e pătruns de contrar. Provincia zămisleşte ceva urît. Sînt toţi europeni, au gura plină de literaturi măreţe, dar trăiesc în patima literaturii băştinaşe, mici, din ce în ce mai mici (se vede treaba), trăindu-şi cu glorie lipsa dragostei de la centru, halucinaţii spăimoase care îi pocesc. Oameni care se frîng singuri, pur şi simplu se strică. S-a produs deranjamentul, îşi pierd busola şi ajung să interpreteze cu convingere un personaj pur şi simplu neverosimil. Nu se poate să te găseşti într-o asemenea antiteză cu propriul tău discurs, să întrupezi cu atîta convingere o negaţie autonimicitoare.
Pe la orele prînzului în Craiova, într-un turneu de week-end pedal to the metal, la copile. Îl sun pe N. să-i spun că vreau să-i las o carte. Nedezbuimăcit dintr-un somn cam bahic (mi s-a părut), începe să turuie despre Literatură. Brusc, deodată, direct şi fără şovăială. Despre cine ce-a scris, mai precis, şi mai ales unde. Un şoc neplăcut, un clişeu de lume scriitoricească, ceva groaznic… Mă simt prost, dar alung politeţea şi scurtez conversaţia şi renunţ şi la ideea unei întîlniri. Şi totuşi am apucat să aflu că criticul care dete-n el cu cuţîtu’ (se leagă pînă şi de dedicaţiile stîngace) îl face acum arşice pe Manolescu – în două parţi, într-o revistă care pentru că e prea serioasă îi blochează la mantinelă partea a doua. Criticul i s-a confesat lui N într-un e-mail. Care N, cu tot aplombul lui virtuos, se găseşte într-o situaţie regele a murit trăiască regele, plus că al dracu’ orgoliu, cînd e vorba de ajustarea propriului destin literar, îşi pierde din tărie. Ce-ţi făcu, soro, animalul ăla? De mult n-am mai citit o asemenea dinamitare. N-a trecut o lună şi tu faci conversaţie cu el? Pot să suport, răspunde demn poetul. Sigur că poţi…
Te iei cu mînile de cap.

Cîndva în tot acest răstimp am fost cîteva zile la Madrid? Dar cînd? Secolele trecute…

Am senzaţia că americanii au făcut din Bolano un fel de McDonalds.

Reclame