Cînd începi o colecţie aruncînd la gărmadă în oală studii de balet, cu traduceri (Fast Food Nation), cu antologii de proză, cu studii antropologice, cu blogări convertiţi la hîrtie şi cu autori tineri se cheamă că entuziasmul e mai mare decît luciditatea sau vreun calcul editorial. JLS, coordonatorul colecţiei, credea că conceptul, regăsit în titlul colecţiei –Urban–, era suficient să le ţină pe toate împreună. Chiar dacă uneori e bine să fii non-conformist, să forţezi limitele, mi s-a părut că nu era momentul. A mai văzut cineva undeva cîndva un astfel de amestec de genuri într-o colecţie? De preferat la o editură cu tradiţie, cu experienţă, cu presitigiu…? Nici măcar la McSweeney’s. Dar poate că nici eu nu le ştiu pe toate. Aşa că n-am comentat, urmînd să-l primesc la redactare pe AC, la vremea respectivă adrian.filozofie, un Cioran în blogărime. Citind 3-5 posturi în blogul cyberfilozofului, mi-am dat seama că din nou luciditatea a rămas în urma entuziasmului: bolovănos şi în stil şi în gîndire, cu o grămadă de afirmaţii scoase din pălărie, raţionamente forţate, grăind banalităţi cu o seriozitate filozofică, n-am reuşit să văd comparaţia cu Cioran. Poate că recomandările blogosferei au cîntărit mai mult decît părerea unui referent, o etapă prin care trece orice autor, pentru că în curînd am primit un şpalt masiv în braţe, fără ca altcineva să-l mai fi citit înainte. JLS m-a asigurat că a lucrat cu autorul pe texte şi le-au mai aranjat. Hardly. Manuscrisul suferea binişor de lipsa diacriticelor, o neglijenţă iritantă, uşor arogantă, era greu de urmărit din cauza îmbulzelii de anacolute şi alte abuzuri sintactice, autorul spijinindu-şi discursul în enunţuri şubrede şi generalizări după ureche, într-un lexic preţios, uneori folosit eronat, şi un ton grav, de om care a inventat actul gîndirii, mici balonări mintale provocate de subiecte banale, locuri îngrozitor de comune, lamentaţii şi masturbaţii fără haz, zero stil, erudiţii superficiale aruncate pentru impresia artistică. Nu am manuscrisul la îndemîna, dar mă slujesc de blogul filozofului pentru a da un exemplu care, a dracu’ treabă, adună la un loc aproape tot ce am spus mai sus – am pescuit prima frază pe care mi-au căzut ochii: „Economistul Robert Frank subliniază că suntem bucuroşi să dedicăm o mulţime de timp, energie şi bani pentru a urmări un hoţ care ne fură geanta, deşi valorea genţii este mult mai mică decât pierderea de câştiguri rezultată din cheltuirea energiei de a-l vedea pe hoţ pedepsit.” I-am semnalat, destul de sîcîit din pricina sumedeniei de „pierderi de cîştiguri”, lui JLS opiniile mele. E calp, greoi în exprimare, cu multă bunăvoinţă, abia dacă se pot selecta cîteva texte. „O iei personal, nu e treaba noastră să comentăm ideile autorului”, a fost răspunsul lui la fel de sîcîit. Evident că intenţia lui de a-l publica stătea într-o socoteală la fel de personală, i-am stricat un preteşug trendy dobîndit în blogosferă. Încăpăţînarea cu care a refuzat argumentele mele şi partea a doua a răspunsului lui, o viziune deloc profesionistă asupra sistemului editorial, le-am pus pe seama poveştii entuziasm vs. luciditate. Cînd toată povestea a ieşit prost, bineînţeles că în cele din urmă au mai citit şi alţii manuscrisul, a rămas pe dinafară comentînd molfuz că editura nu-l mai caută şi nu-i mai răspunde la e-mailuri. După ce a explodat toată mizeria, am încercat să stau de vorbă cu el prin YM, să văd dacă măcar a înţeles ce s-a întîmplat, dacă are vreo urmă de compasiune amicală. Mi-a răspuns că preferă discuţiile face to face, în cele din urmă am smuls de la el un aiuritor „am ales să nu mă bag în acest scandal” – care nu mai are nevoie de nici un comentariu. Dacă lui îi place să discute face to face, poate că şi oamenilor din editură despre care se plînge acum molfuz că nu-i răspund la e-mailuri le place acelaşi lucru. Măcar de politeţe, pentru calitatea de coordonator de colecţie pe care a avut-o, ar fi putut să treacă să-i cunoască. Măcar o singură dată, o chestie de bun simţ.
Cît despre AC, cînd te repezi cu atîta furie să arunci cu rahat, nu te crede nimeni că NU ai vrut să fii publicat. Ai luat bani şi vrei daune morale, dar nu ai vrut să fii publicat. Probabil că filozofia e o boală rară, te pune în situaţia ridicolă de a te împotrivi logicii lucrurilor. Deşi n-aş spune că e atît de rară…

Manolescu… Nicolae Manolescu spune că literatura din internet nu se pune, că scapă actului critic. Mă tem că exagerează, sau… mai bine zis… ca scapă din vedere ceva. Un text, ca să ajungă literatură… literatură care merită un act critic, trebuie să treacă printr-un sistem de editare. Trebuie să intre în sistemul literar oficial. Altfel… e ca şi cum ai emite judecăţi critice asupra unui text mîzgălit pe uşa metroului, să zicem. Poate fi cel mult folclor. E un subiect care nu se poate rezuma atît de simplist. În clipa asta sînt foarte obosit şi începe să-mi îmi pară rău că mi-am pierdut vremea scriind rîndurile de mai sus.

Reclame