Cîteva săptămîni pline, epuizante. Fizic şi nervos.
E un calcul greşit să trimiţi unei edituri un manuscris neîngrijit. Neîngrijit din toate punctele de vedere posibile. Sintaxă, dactilografiere, dar şi conţinut – cu texte care pur şi simplu te fac de rîs. Ce scrii în blog e una. Dar, cînd vrei sa-ţi faci o carte, să-ţi îngrijeşti puţin gradina e o forma de respect nu doar faţă de omul care sapă după tine, ci şi faţă de tine. La acel nivel, se lucrează cu norme. E drept, şi cu multe criterii subiective, dar măcar în zona unde lucrurile sînt limpezi e bine să nu dai prilej de comedie. Iar dacă spui că manuscrisul, care se prezintă îngrozitor, nu există 5 pagini să nu conţină siluiri de limbă română sau exprimări aiuritoare sau faulturi logice sau generalizări comune în regim de maxime absolute, a fost, totuşi, citit şi de cel care coordonează colecţia, însemnă că gradul de amatorism e mare. Poate părea ciudat, dar eu nu cred că se poate coordona o colecţie în pijamale, din vîrful patului, cu soluţii de avarie, pe genunchi. Chiar dacă editura îţi dă mînă liberă şi te lasă să faci cascadorii.
Pînă la urmă, se vede treaba că oricît de tare te preocupă lumina şi adevărul în lume, te mînă ambiţii mult prea lumeşti. Cînd ceri garanţii ridicole sau cînd mulţumeşti blogărimii că a pus rahat pe clanţă infamului editor te muţi într-un film de prost gust. Nu că ar fi vreo mirare…

I-am înfipt un cuţit în inimă unui prieten. Drept urmare m-a făcut prost, nevrotic şi cred că a uitat să menţioneze îngînfat. Are dreptate. Pe de altă parte, şi eu am dreptate. Să ne fie de bine. Fiecare cu dubla lui măsură, cu mojicia lui şi cu onestitatea lui chioară.

Ne-am mutat. Mutarea a fost marea aventură a lunii, dar a meritat efortul. Cu multe detalii care, pentru că păreau să nu se fixeze şi îşi păstrau doza de echivoc, în timp ce ne aflam sub presiunea eliberării celuilalt apartament, ne-au cam şubrezit. A fost vorba în mare parte de vicii de comunicare, oameni prinşi prea tare în propriul set de adevăruri (mă includ), poate din pricina vremurilor agitate sau poate pur şi simplu din pricini congenitale. Dar în cele din urmă am reuşit. Aseară am coborît în parc, ne-am plimbat pe străzile din jur şi senzaţia de ireal nu mi-a părăsit mintea aflată într-o stare de suspensie. Ne-am plimbat într-un vis cu arhitecturi ciudate, eterogene, îmbrăcate în vegetaţie explodată, în mare parte încă înflorită. Zona de case pare flamandă, cînd ajungi aici, la 100 de metri de bulevard, ai senzaţia că, de fapt, te-ai translocat cîteva mii de kilometri, printr-un procedeu parapsihologic. Casa e în aceeaşi linie miraculoasă, încă nu-mi vine să cred că stăm în ea. E inteligent construită, un spaţiu generos, gîndit să locuieşti în el cu plăcere.
Aşa că azi fac 100 de ani, deodată liniştit, muncind ruşinos de puţin, dormind&dormitînd mult, citind – abia dacă – mai degrabă Junot Diaz decît Cela, făcînd rezonabil planuri, lumea e în altă parte. Se stinge încet amintirea agitată a ultimelor zile. Se stinge şi amintirea ultimelor luni, cu gîndacii ei de bucătărie cu tot, aşa cum memoria nomadului se aşează invers, de-a-naintelea. Sper, totuşi, să nu mai fie cazul.

Reclame