Aiuritoarea lume în care trăim. Reperele ajung să fie cantitative, de imagine. Gardu’ şi leopardu’.
Absurdul creat de ubicuitatea unor personaje publice. Absurd, pentru că avînd idei puţine, în orice caz, neavînd alte calităţi decît ambiţia, ajungi să ai senzaţia că lumea în care te învîrţi se tot răstoarnă într-o oglindă. Parcă deschizi acelaşi ziar/ revistă la nesfîrşit. De ce ţii să-mi vinzi de două ori acelaşi rahat? Ca să nu mai vorbim că în sistemul gîndirii româneşti, contaminarea cu anumite idei se produce fără discernămînt. Le, pur şi simplu, căşună. Parcă nu auzi decît o singură poveste. Îmbulzeala asta în gloriosul tablou al clipei se face sacrificînd tot ce înseamnă o cît de mică profunzime, se face alunecînd pe clăbuci de cuvinte, pe clişee şi pe comodităţi, pe înşelăciuni meschine. Lucrurile cu adevărat virtuoase, cu adevărat meritorii sînt în altă parte, îşi păstrează doza de discreţie, de, aproape că ai putea spune, anonimat. Îngropate sub muntele de gunoi al clipei, adunat de oameni care ajung să creadă că, încercînd să mănînce o pîine, nu de puţine ori cu mijloace neplăcute, corupte fie de ambîţ, fie de interese, sînt formatori de opinie, sînt lideri spirituali, sînt buricul lumii. Criteriile fireşti se viciază şi ajung neliniştitoare şi ciudate şi te trezeşti că oameni inteligenţi îşi pierd capul şi iau în serios animale toxice, creîndu-le astfel din nimic o reputaţie.

Uuu… vrăjeli pentru gospodine.

După ce abia te-ai aşezat, te ridici. Te duci undeva, îţi dai seama pe drum că ai uitat ceva. Nu mai e cafea. Nu mai sînt nici ţigări. Începi să citeşti o carte, dar termini altă carte – sau nu termini niciuna. Şi apoi te ridici iar, după ce abia te-ai aşezat. În clipa în care te uiţi la ceas, ai întîrziat. Adormi, dar te trezeşti imediat, după care nu mai adormi. SPALĂ-TE PE DINŢI! Nu te enerva în trafic. Cafeaua se termină iar. La fel ţigările. Ziua e foarte cald, noapte e rece. Ş zice: cutare e de treabă, dar nu e genul care să te uluiască. Iar tu răspunzi: m-am săturat de oameni care ţin să mă uluiască, vreau să mă mire plăcut. Sună cineva de la o bancă. În timp ce îţi aminteşti că n-ai sunat la, telefonului îi moare bateria. Azi e luni, deşi ieri a fost joi, iar mîine e tot joi. Cumpără chestii, inclusiv dezinfectant pentru WC. Care-ţi sînt modelele? Ţi-au crescut unghiile. Începi să scrii două cărţi, dar nu termini nici una, pentru că te gîndeşti la a treia. Cine dracu a zis chestia aia? Cine dracu a zis ce chestie? Ai întîrziat iar, nu mai ai ţigări iar. Cutare e un porc, dar cui îi pasă? Cutare şi cutare şi cutare. Le pasă, sau sînt porci? Alo? Da. Da? Da, da. Alo? Banii sînt mereu pe ducă. Şi, cînd te duci să, îţi piere cheful pe drum. Într-o zi eşti foarte obosit. Eşti foarte obosit şi a doua zi. Nu-ţi mai pierde vremea cu astfel de lucruri! Şi cînd tocmai te-ai aşezat, îţi aminteşti că, aşa că te ridici iar. Vine vacanţa, vine degeaba. E foarte frig, după care e foarte cald. Te doare… de cele mai multe ori capul. Unde mi-am pus ochelarii de soare, bricheta, portofelul, blugii, încrederea? E trecut de 10, ai uitat s-o suni pe M. După ce tocmai ai închis uşa cu cheia, ţi-ai amintit ceva. Ai slăbit, sau mi se pare mie? Azi ai reuşit să lucrezi ceva pentru tine? I zice: ieri am crezut că te-a muşcat un şarpe. Iar tu răspunzi: păi m-a muşcat. Mîine e luni sau joi sau luni. Te crezi deştept? Între timp, e VARĂ. Între timp e noapte. De ce nu m-ai sunat să-mi spui că-ţi trebuie? De ce naiba plouă tocmai azi? De ce te faci că plouă? De ce te enervezi pe lucruri atît de lipsite de importanţă? De ce s-a născut viaţă pe pămînt? De ce te aştepţi ca lumea să? De ce să nu faci tu ce trebuie ca să termini odată cu povestea aia? De ce rîde ăla? De ce nu rîde ăla? De ce nu rîde nimeni? De ce atîta grabă? De ce să-mi mai bat capul? De ce te faci că nu înţelegi? De ce naiba tocmai mîine? De ce nu vrei să stai jos un pic? De ce te superi atît de tare? De ce mi-au crescut unghiile aşa de repede? De ce pui întrebări cînd nu e cazul? SPALĂ-TE PE DINŢI!
Eşti fericit? Sigur că sînt. Cu restul o să ne descurcăm noi cumva.

Dar… dar…

Se anunţă că vine, şi, holly crap, iat-o aici. Nu se ştie cît stă, nu spune, ca nu cumva să avem impresia că s-a schimbat ceva. Măcar aparent povestea decurge mai liniştit ca data trecută. Pentru că ne-am propus să suportăm. Cînd vorbim despre noi, vorbim de fapt despre ea. Despre cositoarea ei, despre grădina ei, despre tinereţea ei în care şi-a lăsat nişte chestii nerezolvate. Cînd vorbim despre noi, trebuie să spele cineva în baie, deşi e curat. Cînd vorbim despre noi, ţine să spună ce trebuie să facem. Cînd vorbim despre noi, vorbeşte ea şi, cînd vorbeşte, emite năucitor nişte răutăţi în virtutea unui mecanism fără cîrmă. Dacă îi faci observaţie, se supără. Dacă insişti, dacă îi spui că tu ai stat cuminte şi ai ascultat-o, deşi îţi venea să te duci în pădure, se supără şi mai tare. Îmi aminteşte că ea e mama mea, şi doar Dumnezeu ştie ce vrea să însemne asta în sistemul ei. Cînd o duc la gară, se precipită, îşi dă seama că de fapt nu am vorbit nimic, aşa că mă trezesc pe peron asaltat de păsarea ei. Pleacă trenul şi amestecul de uşurare şi de vină mă face să văd stele verzi. Cînd facem bilanţul acasă, dramatismul e maxim. Cum se poate ca un om să fie atît de puţin conştient de sine? Cum se poate să nu vadă dincolo de această limită atît de nepoliticoasă? Cum se poate ca un om să fie atît de puţin generos? Să nu înţeleagă? E ca o fatalitate, ca o infirmitate, un lucru care, în ciuda faptului că omul e un animal evoluat, nu se schimbă. Pentru că fiecare om are o mamă, iar traba asta, in cazul meu, asta nu e vindecabilă.

Reclame