Treptele, le urci una cîte una. Multe trepte, urci la ele, multe-multe trepte, urci şi iar urci, una cîte una, multe trepte, foarte-foarte multe. Şi, cînd te uiţi în sus, vezi că treptele se termină undeva. Te uiţi şi vezi că se termină şi îţi dai seama. Cîte trepte sînt? Puţine, prea puţine. MULT prea puţine. Se termină prea repede. Nu se poate să o iau iar de jos? …sau măcar de la jumătate? Chiar dacă uneori te chinuieşti să le urci? Da, chiar dacă uneori mă chinuiesc…

Ajung acasă şi aş vrea să-mi deşurubez ca pe un bec capul cu care ies în lume, pentru ca mai apoi să-mi înşurubez în loc capul meu, lăsat în frigider. Dar aşa ceva nu se poate. Seara sap o oră să-mi regăsesc mintea, îmi mai ia o oră să o conving că altfel nu se poate. Nu e de mirare că atunci cînd în cele din urmă aterizez în pat, dau năvală peste mine cuvinte imagini, tot ce se comprimă şi o vreme mă amăgesc dîrz că o vină o vreme în care… Dacă încerc să citesc ceva, am senzaţia că nu mai are unde să intre.

Puţul gîndirii
/Nu vorbirea metaforică e negată, ci vorbirea excesiv, dar mai ales neinspirat, metaforizată.
/Problema nu e bîrfa, ci calitatea ei la fel de derizorie şi de previzibilă ca tot restul.
/Felul în care se reglează imperfecţiunile dintre oameni şi lucruri, dintre oameni şi oameni, onestitatea cu care oamenii se privesc pe ei înşişi sau generozitatea cu care îi privesc pe ceilalţi. Un impas veşnic.

Catălin Petrişor expune undeva în Bejing. Un personaj de o discreţie năucitoare în aceste vremuri gîfîite, care şi-a asumat talentul şi meseria cu sacrificii, din cîte am reuşit să înţeleg, dar neostentativ. Nu cred ca l-am întîlnit de mai mult de trei ori, am schimbat cîteva e-mailuri, ştiu cîte ceva despre el din poveştile unor prieteni comuni. Acum primesc această invitaţie la vernisaj – umorul e ambiguu, ca el. Îi ştiam lucrările mai vechi, unele chiar mi-au plăcut. Dar ce face acum e mult mai elaborat, tehnica lui a fost întotdeauna de un grad ridicat de realism, dar acum infuzia de meta- şi supra- e mult mai inspirată, chiar dacă pare un pic mai… tradiţionalist. Păcat că pe site-ul lui nu sînt puse lucrările pe care le expune în China. În schimb găsesc asta în siteul lui, Cleaning after cleaners, care mă lasă fără suflare.
___________________________________________

A fost aici şi a plecat Ray Loriga. A fost aici şi a plecat Rui Zink. Evenimente care se rezumă în treacăt prin două episoade cît se poate de reprezentative. Pentru ei, pentru noi. Ray Loriga fumează stînd pe bordura de piatră de la intrarea în subCărtureşti, în timp ce în fereastra ceainăriei de sus se vede profilul plin de determinare, cu o buză de jos proeminentă a lui G. Liiceanu, lansînd-o pe Oana Pellea – în mod cît se poate de ciudat, publicul care, aparent, ar fi trebuit sa fie jos, cu piercinguri cu tot, era sus. Rui Zink, spijinit de cotieră, mă întreabă cu francheţea lui năucitoare, în timpul unei şedinţe de lectură la festivalul de literatură de la Neptun: e voie ca un tip atît de grobian să scrie poezii serafice despre îngeri?
Am înghiţit observaţia lui RZ din mers, ca o gazdă civilizată şi tîmpă. Nu era cazul să mă lansez în explicaţii cîinoase despre a doua natură una-vorbesc-şi-alta-fumez a românului plin de bine şi frumos, despre mahalaua cu papion şi alte anomalii. Despre junimea bonjuristă transformată în puricime de propria ei imposibilitate de a depăşi abisalismul folkist şi găunos. Despre lipsa unui public autentic pentru literaturi produse indiferent de cine. Probabil că ar fi recunoscut schema în linii mari, dar ar fi pierdut detaliile specifice, adică ce doare mai tare.
Sorokin n-a mai ajuns, dar l-am visat într-o noapte, după ce mi-a vîrît cuţitul şi m-a anunţat că nu mai vine. Îl aşteptam în gară şi a coborît dintr-un personal un tip cu părul cănit, cu o mînă în ghips şi un ochi vînăt, un şmecher ieftin care încerca să convingă că el e Sorokin. Pînă la urmă s-a dovedit că era Sorokin, dar cum eram într-un vis, n-a mai avut nici o importanţă. Şi cum fiecare are goanga lui, aş fi vrut foarte mult să vină în România un scriitor care ajuns fenomen social.

Probabil că această prăbuşire generalizată în derizoriu s-ar putea cel mai bine exemplifica prin episodul „nea Popică”, pe care l-am păţit cu poliţiştii de cartier – au dat buzna peste micul Ka parcat nefericit peste drum, în faţa porţii unei case cu proprietari de o vigilenţă isterică. Probabil că, în general vorbind, regulamentul, procedurile de manual, au devenit opţionale zilele astea. M-am trezit în faţa unui Garcea, arăta ca produsul unei împerecheri în familie, care mă întreba fără remuşcări vizibile „cum mă cheamă” şi „unde m-am născut”, ca să mă treacă în carneţelul lui care îi justifică activitatea de sectorist. „Nea Popică” era în mod sigur generalul de la celălalt capăt al staţiei, a intervenit impacientat să afle ce se întîmplă în teren şi a primit un răspuns antologic: Nea Popică, cetăţeanul e recalcitrant, venim acum. Am fost recalcitrant, ironiile mele, deşi au nimerit în gol, în orice caz, nu păreau să aibă receptor, aveau o muzică ciudată şi l-au speriat.
Toate aceste lucruri se leagă între ele. Cel care spune că e deasupra în mod sigur e o altă canalie iresponsabilă care rage, în timp ce trei şchiopi îl aplaudă şi-i laudă vocea de aur – obsesia lui L.

E în continuare foarte vară şi cocktailul zilei în casă e unul cu gheaţă multă, pe bază de rom şi simt din ce în ce mai acut cum se impune o pauză între mine şi mine – un campionat de table sau consum în abuz de ciuperci sacre sau lecţii de chitară trei ori pe zi ar fi un bun pretext. Dar… vacanţă anul ăsta înseamnă muncă în regim de culturism, domnul MoonK şi-a tras o mustăcioară mică sub nas… Aşa că plonjonul din mine se produce pe dos, şi mai adînc în mine, ceea ce, pînă la urmă, chiar sper să se întîmple, pentru că altfel mă las de mine, so to speak. Şi cum afară e o criză şi unele cestiuni de familie au rămas nerezolvare, la un moment dat îmi surprind propria umbră aplecată peste mine, înarmată cu un cuţit. Exclus televizor, chiar şi o dată la două săptămîni, pentru cinci minute, ştirile televiziunilor româneşti provoacă saturnism. Fără îndoială, şi anul ăsta stă sub zodia lui Roadrunner.

La un moment dat e aproape 2 a.m. şi sîntem în benzinăria de la intrarea pe autostrada Soarelui. Bagajul era făcut pentru a doua zi dimineaţă, dar noaptea ne suge în inima ei caldă, gonind ca apucaţii spre Vamă, printre camioane care ne scuipă cu boabe de grîu, în jur de 4 GPSul pierde satelitul, cînd traversăm Constanţa – pustie şi roz sub ameninţarea zorilor. Ajungem în Vamă pe lumină, deşi soarele e sub linia orizontului, trag de o bere în timp ce adorm în maşină. L a sforăit ca o muscă tot drumul. După 3 ore de somn aterizăm în Neptun zîmbind profesionist. Spre deosebire de Esterhazy, care are un zîmbet foarte knowing, pentru că a ajuns la o vîrstă şi a văzut multe. Sau poate nu doar de asta.