Cînd se vor rări drumurile astea? Încă nu ştiu cu precizie, bucăţile încă nu se lipesc şi toate-s puse la distanţă unele de altele şi se pare că în continuare munca pe diverse mize e inamicul nr.1. Cînd oamenii îşi vor ţine firea şi vor reuşi să nu mai vînda mitocănia drept deşteptăciune – replici arţăgoase de o stupizenie fără margine care te lasă fără replică? Nici asta nu ştiu… Ia lucrurile aşa cum sînt, cum zicea L odată: eşti fondator de secte, vrei să-i aduci pe toţi în lumină? Nu, aş vrea să-şi dea un pic mai mult silinţa. Un pic mai mult. Sînt obosit, în plus sînt bătrîn şi altă viaţă nu ştiu să mai primesc, să nu ne mai pierdem vremea, cer doar un pic de onestitate…

Drumuri pe sub un tavan lichid de nori negri, drumuri prin rafale cînd de soare năucitor, cînd de ploaie, şosele înecate pe care abia dacă reuşeşti să vezi ceva prin şuvoiul ca un fum şi prin aburi fierbinţi, cîmpuri din care sar gospodari care te atacă cu pepeni cu şi floarea soarelui şi cu ştiuleţi de porumb, ţărani privind cu nelinişte noaptea plină de fulgere care se lasă ziua în amiaza mare… La un moment dat se face o coadă de maşini care aşteaptă pe loc ca poliţia să deblocheze traficul de cadavre de vitezomani şi maşini strivite. Blocat într-un miez de vară, deschid geamul spre un cîmp plin de romaniţă, străjuit de o lizieră de salcîmi, sub un cer incert, lăcustele răsună uscat, un moment de suspensie, realitatea se alterează şi o senzaţie irosire în faţa acestei frumuseţi simple, pe care n-o mai vezi din cauza vitezei. Aştept, pînă cînd fumul ţigărilor nu mai are unde să se ducă, ca poliţia să mute tragedia din şosea, trăncănind fără direcţie cu A, pe care o transport la Craiova să-şi ia în primire maşina ei şi să o iau pe M cîteva zile. M a crescut, s-a schimbat, văd ceva la ea, dar nu ştiu ce, nişte instincte sănătoase, dar e mai bine să fiu un pic prevăzător şi prudent; nu pare un copil mocăit şi din cîte am înţeles povestea asta cu baletul, acum că au trecut la poante, nu i se mai pare aşa de amuzantă şi asta nu e rău deloc; oricum nu mi s-a părut niciodată mai mult de un pretext de a socializa cu alţi copii – probabil că o să spună ea cînd nu mai vrea.

Somnul fuge iar spre ore imposibile, oricîte beri îi arunc în cale. Dacă sînt în deplasare, televizorul devine singurul tovarăş în noapte. Dar, după cîteva ture printre imagini cu căpiaţi care îşi cară pumni şi picioare în cap cu un elan sportiv de neînţeles, printre statistici şi informaţii absurde din lumea animală – la dracu, gîndacul de bucătărie se poate hrăni trei luni dintr-o urmă de grăsime lăsată de un deget -, prin studiouri cu pupeze afectate făcînd rating, după cinci minute cu Dinescu în reluare, căznindu-se să mai inventeze un subiect de băşcălie răsuflată ca un păun ramolit, după încă o ultimă tură printre criminali în serie şi catastrofe şi maniaci care se mutilează de bunăvoie şi fotbalişti care nu mineresc poarta…, cîteva replici luminoase mă agaţă şi mă trag într-un film care, oricît de romanţios ar fi, are un pic de inteligenţă în el şi în cele din urmă mă linişteşte şi mă scapă de insomnie: „Şefu’, uite ce funduleţ are, parcă-s două ouă de raţă într-o batistă. O, mai taci, ar trebui să facă o lege împotriva ta. Păi există o lege împotrivea mea”. Alunec în somn, în timp ce ploaia urlă afară.
Dinescu… povestea asta cu laudele cître Udrea nu e o mirare. Omului i se înmoaie etica şi i se încurcă iţele moralei cînd vine vorba să-şi îngrijească interesele şi averile – astea-s fapte de viaţă, aşa e, se întîmplă, viaţa, ca să-i încasezi pensia, o ţii în geam proptită în compromis. Dar atunci spectacolul ăsta răguşit de atîta aplomb e doar circ şi din păcate nici strălucirea logoreei nu-i mai funcţionează. N-am să-l uit cum se rezema binoşor abţiguit, dacă nu cumva chiar beat, de Agaton (pe atunci ministru al turismului), la o agapă cu ţuici şi cîrnaţi de gîscă la Cetate. Îi dădea să roadă ţigări unui ţap scăpat prin bătătură şi rîdeau amîndoi, aproape să cadă de pe scaune de rîs, de aluzia la celălalt Ţap. La vremea respectivă, Cetate avea potenţialul unui port turistic într-un program girat de minister. Toată povestea era transmisă de vechiul TVR2 (cît se poate de pesedist) şi m-am întrebat dacă nu au lăsat să iasă pe post o asemenea măgărie doar ca să-l compromită. Dar cred ca gîndesc prea mult, nu mai era cazul. Măcar înainte de 89, Dinescu a făcut rezistenţă şi altfel decît prin cultură. Din păcate, capitalismul l-a înfăţit cu dracu, la fel ca pe ceilalţi confraţi din vechea ilegalitate elitistă şi se scaldă toţi acum în ape murdare şi se miră de ce nu-i place TOATĂ lumea. La Circul Moralia, numărul cu Ceauşescu spart în cioburi are cel mai mare succes. Căci dovezile de megalomanie par să se nu se mai termine zilele astea în zona intelighenţei româneşti, mînată de patologii, dar lipsită de o viziune simplă (după mîine vine şi-un poimîine, unde mîne şi poimîine nu-şi alterează sensul de bază), de structuri fundamentate măcar pe muguri vreunei tradiţii cu sens, sincronizată cu era pe care o trăim. Măcar atîta după 20 de ani. Gura mare şi vectorii de promovare modelează cacofonic mintea timpului, puţină rău de tot, de altfel. Românul n-are nevoie de sistem… politic, cultural. Visează toţi stadioane care să-i aplaude necondiţionat.

Cine-o să pună hîrtia igenică pe masă, dînd buzna asudat în studio? Mîine, să zicem, în baza unui firesc al lucrurilor.

Secta gînditorilor de estradă, de terminat.