Îmi soseşte materialul, pe bucăţi. Dar, aşa cum se întîmplă de multe ori, nu e cel de care am nevoie. Am deschis cu Apocalipsa după Hitler o uşă – ar fi trebuit să fie doar un exerciţiu, o glumă şi aşa să rămînă. Dar acum îmi vin piese care mă bruiază şi mă ţin pe loc de la destinul istoric – 1989 s-a împotmolit în trei pagini atît de prost scrise, încît ar trebui să le înrămez. În schimb, noul material pare să ia o formă, dar trebuie să-l aşez pe o idee care să-i dea şi greutate. Dar care să fie ideea aia? Îmi vine în cap Tokio […]/ Loriga – drogul care-ţi şterge memoria… opere în regim de suprafaţa-i una, iar străfundul alta. Metoda e simplă. Deocamdată mă mulţumesc cu bucăţile astea destul de superficiale, foarte pulp… sînt un început. La un moment dat o să cadă şi miezul.

În spatele Pieţei 1 Mai un cuplu de ruşi împingînd un cărucior. Blonzi, firavi, nu par să aibă mai mult de 16 ani, semănînd foarte bine unul cu celălalt… Scena are ceva pervers şi bolnav, probabil că vina o poartă aerul lor de fericire vlăguită, de reabilitare, de incognito blestemat. Toată zona e împînzită de ruşi. Ce fac ei acolo?
În parcul Kiseleff, cineva plimbă un cîine orb. Cîinele e foarte bătrîn, abia merge, butucănos, mîrîind la lucruri pe care nu poate să le vadă. Spectacolul îmi rupe inima. Îmi casă un abis. Unde te grăbeşti aşa tare? Căci asta te aşteaptă… mîrîi orb la lucruri.

Interviul cu R. Zink din NL e copios. Nu ai nici măcar o clipă senzaţia că bate câmpii, tot ce spune are consistenţă, e inteligent şi viu şi toate îi vin natural. Şi, chiar dacă de cele mai multe ori îşi exprimă puncte de vedere extrem de personale, se avîntă pe un teren de confruntare, te răpune cu argumente.
În aceeaşi zi am citit un interviu cu o autoare română. Te caţeri pe pereţi. Printre altele, cade în clişeul delicateţii: nu dă nume, ca să nu uite pe cineva; scriitorii sînt oameni sensibili şi se supără. Aşa e, mulţi sînt sensibili şi plicticoşi. Sînt prea scriitori. Şi prea sensibili. De aceea nici nu-i iubeşte nimeni, deşi ei vor să-i iubească toată lumea, necondiţionat. Pentru că nu-i iubeşte toată lumea acum, au inventat posteritatea. Las’ că vedeţi voi peste 20 de ani ce mare scriitor sînt eu. Am citit asta într-un alt interviu, luna trecută. Te întrebi ce nu-i ajunge… Autorul fiind, în cele din urmă, dovada vie a meschinei patologii care-l paşte pe orice ouător de mărgele de aur. Incredibil! Atît de sensibili încît devin pacienţi. Te atacă la persoană, dacă nu-i iubeşti.
Nu se poate ca toata lumea să iubească pe toată lumea. Şi se pare că nu toată lumea a înţeles asta. La fel de bine cum poţi să iubeşti şi apoi să te răzgîndeşti, căci între timp ţi-a mai căzut o măsea de minte sau şi-au crescut pene pe spate şi ieşi din spectrul acelui amor. Important e cum îţi exprimi aceste ne-iubiri şi cum le încasezi la rîndul tău – la o adică, cît reuşeşti să te relativizezi cînd eşti vizat, chiar şi într-un mod tendenţios. Din păcate, scriitorii, cei mai deştepţi oameni din lume, fiind făcuţi mai mult din simţire decît din minte, cînd vine vorba de amor de sine, se manifestă ca în telenovele, înflăcărat. Delicaţi, dar cîinoşi.

Scandal la Cotidianul. Cineva flutură cîrpa. O nefericită sincronizare, pînă la urmă. Se ştie că Nistorescu şi Romoşanu sînt consăteni, prieteni de-o viaţă, e normal să-l apere. Nu sînt normale metodele, maniera abuzivă, aroganţa, grosolănia. Iar biografia lui Romoşanu înregistrează o serie de momente care, totuşi, îi susţin onestitatea – înainte de 89 să vrei să treci Dunărea înot însemna să rişti să fii împuşcat. Nu ştim ce s-a întîmplat, ce înseamnă colaborarea lui, e greu să înţelegem precis contextul, judecăţile pot să fie moralism exaltat, de gloabă prinsă-n gloată. Pe de altă parte, ştim ce s-a văzut. N-a suflat cînd Pleşiţă, stînd pe scaunul de lîngă el, povestea în direct cum îl teroriza pe Goma (culminînd cu momentul bătăii) – hidoşenia se întîmpla la Tele 7abc. Pe de altă parte… Romoşanu e un personaj destul de discret în peisaj, ce relevanţă să aibă o asemenea dezvăluire? Şi cum de s-a potrivit atît de bine cu venirea lui Nistorescu? Sînt convins că undeva cineva rîde, în mod cert un personaj cu o imagine curată, dublată de un cont anonim. Nu cred că vreau să ştiu cine e acel personaj. O potecă încîlcită, duce la nebunie… Goma e un exemplu.
Presa online adună în siajul articolelor comentariile pline de etos de frizerie ale funcţionărimii patriei, s-adună vitejii cu dinţii la gard. Se vor întoarce apoi la sarcinile jobului, stînd cu degetul în rahatul unui şef care nici nu trebuie să-i roage să-l guste. Presa plina de redacţii animate nu de vreo mare vocaţie jurnalistică, ci de mirajul unui venit mult peste medie. Cine nu vrea o căsuţă cu o curte cît de mică, ideile de design plutesc în aer? Cine nu vrea o maşină de peste 14000 de euro, promisiuni lucioase ţîşnind de sub orice amărît de capac de pet?
Pînă la urmă… pe cine să condamni?