electorala

Toată povestea asta electorală poate fi redusă foarte rezonabil la esenţele ei psihologice. Că flerul politic al lui Băsescu e afectat de backgroundul lui profund provincial, mai mult chiar, de mahala (profilul populist, gustul pentru mitocănime & mitocăneală, sentimentalismul rudimentar, alcoolismul de cantină) nu e chiar o noutate. Dar, să-l ţii pe Patriciu la răcoare, e o manevră atît de evident riscantă, încît răzbunarea, care ia proporţiile unui linşaj mediatic, n-ar trebui să mai producă uimire. În fond, Patriciu a afirmat public c-o să-l demoleze pe Băsescu. O face gros, perversiunea (mai degrabă ridicolul) atinge cotele sublimului, acuzîndu-l pînă şi de faptul că şi-a sporit averea sub mandatul lui. Dincolo de miza politică, se găseşte de fapt o bătaie între două personaje necalificate pentru poziţiile pe care le ocupă, iar motivaţiile sînt omeneşti (prea omeneşti). Simboluri ale unui timp: doi emanaţi, personaje fără virtuţi, ridicaţi doar de conjuncturile căcăcioase ale istoriei recente, fiecare în cîmpia lui. Patriciu prietenul culturii? Aş putea să bag mîna în foc că în particular discursul lui nu e mai breaz decît cel al lui Băsescu. Pînă la urmă… Băsescu se îmbracă mai bine.
Dar ce dracu să mai zici de Geoană? Sau de geamănul lui, Antonescu? Sau… pe toţi dracii, de Tăriceanu? În mod ciudat, singurul om politic în toată povestea asta e Iliescu. Pentru că a fost instruit să facă politică. O să-l vedem ţinîndu-ne, într-un an comemorativ, un spici de Anul Nou, ca nu cumva să uităm pe ce lume trăim.
Dar nu moralitatea sau profesionalismul politicienilor e problema, amărăciunea cea mai mare vine de la presă. Că Tatulici e o curvă bătrînă nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni. Acest om e născut pentru a mînca mierda, aşa cum ţînţarul e născut să sugă sînge. Ursu pare un demn urmaş, asemănarea fizică, deşi parcă mai nereuşit, trădează un calapod. Drăgotescu, Turcescu şi alte chipuri fără nume îşi dau silinţa să ne arate că lăcomia e prietena cea mai bună a omului. Şi prostia. Îi cade din gură lui Turcescu următoarea gogoaşă zbîrcită: am dat filmul cu Băsescu lovind un copil de 100 de ori, căci, spre deosebire de noi, jurnaliştii, care sîntem amatori de ştiri prin natura profesiei, cetăţenii sînt la muncă şi exista riscul să-l rateze. La adăpostul unor salarii caraghioase, îşi pot permite să fie cît de stupizi şi aroganţi doresc. Să nu uite, totuşi, că PSDul era acela care urmărea jurnalişti prin Bucureşti, acum nu chiar atît de mulţi ani. Probabil că acest lucru nu se va mai repeta, decît dacă Patriciu et Co. se vor plictisi să le îndese la toţi bani pe gît, ca să-i ţină pe toţi de-a-mpreunălea, rîzînd ca nişte copii proşti. Să nu cumva să se rupă căruţa. Ceea ce e posibil în vreo şase luni, căci scurtă-i memoria pe Dîmboviţa.
Despre Dinescu nu mai e nimic de zis. De cînd a încetat să mai fie poet şi dădea tîrcoale la cadavrul BIRului, să-şi facă de-o afacere.

Nu, viaţa nu e în alb şi negru. Dar nici în atît de mult maro nu e. Realităţile zilei oferă material pentru acel roman. Maronii mei verzi ar trebui să se mute din televizor pe hîrtie, ţinîndu-se unul de altul.

Tatulici şi-a încheit glorios Ora de foc, în miştourile lui Buşcu: se vor mai consuma multe pasiuni zilele astea. Nu e vorba de pasiuni ordinare, e vorba despre speranţa românilor (sînt convins că mai există şi români) care moare fără sfîrşit.

Reclame