Aseară am vorbit cu T la Timişoara şi indignarea lui ingenuă („Ciuhandru a ajuns un afacerist scîrbos, televiziunile… ţie silă să te uiţi”) mă linişteşte. Mi-era teamă că s-a produs o diversiune pe care televiziunile s-au repezit să o prezinte obiectiv, că de fapt s-au încăierat nişte nenorociţi plătiţi să facă circ. Dar nu, au ieşit timişorenii. Am citit apoi o confirmare şi pe blogul lui Gheo. Şi mai vine una de la Ion Iliescu, care dă din mînă ca o jucărie caghebistă: contramanifestanţii sînt nişte necivilizaţi.

În toate studiourile se hăhăie triumfalist, spectacolul e năucitor. Manipularea, minciuna au ajuns la cote de o grosolănie pe care cred că mulţi români (care şi aşa trăiau cu sila în gît) nu o mai credeau posibilă. Se creează efectul pe dos… indiferent cine e inamicul acestor oameni, îţi trezeşte simpatie, ca într-o telenovelă. De fapt, inamicul acestor cretini dezlănţuiţi nu e Băsescu, ci spectrul palid al onestităţii, ultimele fărîme de speranţă care se agăţau mai mult de aer în ultimii ani. Băsescu s-a pierdut în studio la OTV, orăcind năuc inepţii, are grijă să se împuşte singur în piciorul sănătos, dacă i-a mai rămas aşa ceva. Rămîi cu simpatia în braţe şi te uiţi cum groparii dansează pe mormînt, beţi de fericire. Ei, aş, al cui mormînt…

E ceva profund iraţional, împotriva tuturor lucrurilor fireşti. Nimic nu mai înseamnă nimic.

Dacă într-un an de zile opoziţia nu şi-a putut construi un candidat credibil care să-l dărîme pe Băsescu, în limitele rezonabile ale luptei politice subterane, fără să fie nevoie acum de acest spectacol grotesc, cum aş putea să-mi închipui că orice guvern ar veni acum la putere va număra printre membri măcar o jumătate de persoană care să nu fie produsul împerecherii cu o capră?

Şi mai năucitor, toţi votanţii lui Geoană, unii dintre ei oameni inteligenţi (uimitor!), sînt atinşi de febra acestei victorii. Cu unii merită să te cerţi întristat, dar prieteneşte şi să le spui că nu e nimic de rîs. Însă descoperi şi mai trist proporţiile orbirii, oamenii ajung să se uite pînă şi la Iliescu cu indulgenţă – să nu mai condamnăm atît, mă rog, chestia aia şi nici de mineriade parcă nu ne mai pasă. Nu ştiu de ce am convingerea că ar pupa sincer fericiţi şi mumia lui Ceauşescu, dacă ar pune umărul la răsturnarea noului tiran… Ba chiar sînt în stare să fac pariu că, la o adică, ne-am trezi cu ei făcînd iarăşi rezistenţă prin cultură. În fond, ce mare brînză…

Sper că Victor Rebengiuc mai are pe undeva prin vreun dulap acel faimos sul de hîrtie igienică. E cazul să i-l dea colegului său, Mircea Diaconu. Dacă nu, să dea fuga repede la mall să cumpere unul, căci deja au început să se scumpească toate de Crăciun.