N-a trecut o zi de la alegeri şi discursurile TV au ceva obosit.

Balaurele îşi mănîncă singur coada? De fapt, mai degrabă şi-o roade în joacă şi nu e sigur că, atunci cînd se plictiseşte de ea, nu dă cu nasul şi pe sub celălalt capăt al ei, ca să-şi adulmece găurica puturoasă. Simboluri în regim de desene animate. Se închide un timp, dar se închide hîd. Să fim serioşi şi să rîdem, întotdeauna aşa o face.

Ai spune că fără uitare, nu există sănătate. Asta ar trebui să fie valabil mai ales la nivelul istoriei. Dar cînd absurdul te loveşte în moalele capului… ajunge gîdele să vorbească despre consens naţional. În 20 de ani nu am reuşit să ne împăcăm nici firesc, socialmente vorbind, şi nici în vreo altă formă instituţională cu trecutul. Încercările au căzut în derizoriu fie din pricina abordării încrîncenate, fie din pricina neputinţei (lipsă de pragmatism, de viziune, de solidaritate – date specifice ale unui neam). Muzica dură din memorialul durerii ne-a răsunat neîmpăcat în creieri, voci profunde au venit să ne reamintească lucruri, s-au făcut comisii, s-au scris rapoarte. Dar… un proces cu sens al comunismului nu a existat. Nu a existat nici măcar o lege a lustraţiei, poate singurul lucru pentru care merita să ne dăm cu toţii (stat, societate civilă) silinţa. Dincolo de maxima moralia, nu a existat nici măcar o recuperare în mentalul colectiv, prin piese inspirate de literatură (mărturii lucide şi simbolice despre un timp), prin voci vii, neoficiale, care să spună lucruri memorabile, prin umor popular (a funcţionat sub ceauşism). Şi dacă, totuşi, aceste lucruri s-au mai întîmplat, ar fi un păcat să nu recunoaştem, au făcut-o mult prea palid, fără impact. Am înghiţit cu noduri, am mai şi uitat, dar nesănătos, exact ca victima unui viol. Şi exact ca victima unui viol, nu putem să ne recuperăm onoarea şi să ne depăşim ruşinea şi să ne vedem de viaţă. Şi, ca şi cum lucrurile nu ar fi destul de scîrboase, politicul amestecă cu lingura lui murdară şi mai tare în ceaun. Ne-am trezit că Doinei Cornea sau… Luciei Hossu-Longin li s-a bruiat busola, cârmindu-şi morala spre locuri puturoase. Nu vorbim de personaje precum Mircea Dinescu – un biznis man patriot cu tichie de bufon, te întrebi cum dracu’ a fost posibilă numirea lui în consiliul CNSAS. Sau de Stelian Tănase – o trompetă fără voce, după ce şi-a umflat sacii la RTV, ameninţa, scîrbit, că s-ar retrage la Paris. Sau de Emil Hurezeanu – consilierul lui Adrian Năstase!!!, for Christ Sake, printre altele. Vorbim de acele conştiinţe care nu s-au frecat de acest sistem cu ramificaţii neaşteptate, n-au intrat în combinaţii inevitabil compromiţătoare, se vede treaba. Aşa că pînă la urmă singurul lucru care ne tot stă în gît e prezentul, în el continuă să se adune se adună tot eşecul.

Compromisul e un dat al vieţii. Numai că şi acest compromis are o demnitate a lui, dacă mai vrem să vorbim întemeiat despre ceva. Poate că sună idealist, dar cred că altfel sîntem în teritoriu lui nimic-nu-mai-înseamnă-nimic şi reducem totul la maţ.

L îmi aminteşte că Spania şi-a propus să uite. Spaniolii şi-au îngropat de bunăvoie memoria perioadei franchiste (ei bine, noi nici măcar asta nu am făcut, pentru că nu ne-a propus nimeni aşa ceva). Juan Carlos a fost un personaj providenţial care a reuşit să creeze coeziunea necesară reconstrucţiei într-o direcţie mai luminoasă. Şi totuşi n-a fost bine nici aşa, căci există acum voci care se exprimă public despre imoralitatea unor „ruşini naţionale” care au supravieţuit cu un succes suspect schimbării regimului. Un lucru e sigur: Goytisolo nu se întoarce din Marrakesh, stă deoparte pentru că ştie că doar astfel discursul lui însemnă ceva.

Am rămas şi cu altceva decît dezgust din toată perioada. Faptul că senzorul funcţionează în poporul fără chip. Momentul Timişoara e grăitor în acest sens. La fel sînt sutele de mesaje şi comentarii pe care presa acestor zile le-a adunat în coada articolelor online şi care au sancţionat şirul de anomalii. Şi, pînă la urmă, cu rezultatul alegerilor. Există un echilibru firesc al lucrurilor, care pînă la urmă a funcţionat. Deşi, să ne venim un pic în simţuri, e o bucurie neagră, pe fundul oceanului.

Imaginea lui Geoană răsuflînd uşurat şi ţopăind în seara anunţării exit-poll-urilor mi-a adus aminte de Bush în momentul în care a fost anunţat că America e atacată: tîmp şi cabotin. De fapt, cei doi seamănă surprinzător de mult: ouăle stricate ale cîte unei nomenklaturi, înscrişi congenital în competiţia gura-bate-curul. Americanii l-au avut pe Geoană preşedinte două mandate – poate pentru că Florida nu e Timişoara. Să nu ne plîngem.
_____________________________________

Sap prin cutii şi dau peste un DVD pe care găsesc Orwell Would Roll in His Grave, filmul despre corporatizarea presei americane, presa independentă sugrumată, controlul internetului. Îl bag şi mă uit la el pe sărite şi mă trăsnește. Sîntem în lume, păţim şi noi acelaşi lucru. Dar, aşa cum se întîmplă cu toate lucrurile româneşti, e o copie grosolană – omul sărman a ajuns jupîn.
Zilele trecute număram stupefiat miresele lui Vîntu, în urma celor două interviuri care circulau pe net – tineri intelectuali, ai putea spune, căzuţi în admiraţie. Lăsînd la o parte poveste alegerilor (şi felul cum şi-a tras de lesă lătrătorii, în direct, la o oră cu audienţă) … e posibil ca un om cu un asemenea discurs să nască admiraţie? Mi-a lăsat senzaţia unui golan arţăgos, de un orgoliu care în mod normal produce pagubă, şarjînd în cinisme de operetă, enunţînd un lanţ de soioşenii, de lucruri imprecise şi de contradicţii (nu paradoxuri grăitoare, ci contradicţii uzurpatoare, de om care nu aude ce spune), servind neologisme ca un parvenit. Statul român e duşmanul oamenilor de afaceri, dar el nu îşi face banii din România. Jucătorul la bursă care nu deschide un PC ne anunţă că viitorul presei e online (deşi el s-a servit în campanie de Cotidianul – ediţia in print, căci pe ediţia online şi-a încasat doar înjurăturile Nistorescu). Şcoala comunistă l-a călit pentru afaceri în capitalism! A intrat în afaceri de foame, dar afacerile nu reprezintă dimensiunea lui naturală. ETC.

Fără îndoială că acest om e unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, chiar dacă nu pare o lumină. Nu contează nici cum şi-a făcut capitalul şi nici dacă l-a făcut singur sau e un om de manevră al unui mecanism mult mai încîlcit, aşa cum îţi vine să crezi cînd îl auzi. Şi nici că el e unul din personajele care manipulează media. Asemenea lucruri se întîmplă peste tot în lume, cine controlează imaginea nu mai trebuie să se spele pe dinţi seara la culcare.

Problema rămîne a celor din presă care nu au reuşit să aibă o poziţie onorabilă, în urma situaţiilor create de el, n-au fost în stare să-şi recupereze decenţa. Măcar de-ar fi învăţat ceva din această lecţie. Nu se va schimba nimic, calitatea presei va rămîne aceeaşi. Nu se va întîmpla nici un boost de etică profesională. Foamea îi va ţine industrie, chiar dacă meseria asta nu reprezintă dimensiunea lor naturală.

Problema e că o presă cu adevărat obiectivă, alternativă, nu se va forma prea curînd.