„Problema e că o presă cu adevărat obiectivă, alternativă nu se va forma prea curînd.”
Naive gînduri. Prea curînd? 20 de ani de democraţie ar trebui să fie suficienţi, indiferent cu ce moştenire istorică vii în spinare, dacă instinctul funcţionează cum trebuie. Ce se vede acum e tot ce avem. Nu există un „prea curînd”. Nici pentru presă, nici pentru clasa politică, nici pentru ceea ce ţine de societatea civilă. Brucan n-a fost un oracol, mai degrabă un farsor. Nu cred că el trebuia să fie omul care să impregneze conştiinţa neamului cu un asemenea pronostic toxic, pînă la urmă o deşpteptăciune de prost gust. Pînă la urmă… manifestarea cinismului unei mumii roşii, moşită năuc de media. Toţi aceia care încă mai aşteaptă ar trebui să înţeleagă că nu mai există altceva, asta e tot, atît cît e şi cum e. Nu se va întîmpla nici o modificare în mecanismul gîndirii… o evoluţie în civilitate… o restructurare a fiinţei româneşti în sensul solidarizării… o iluminare asupra conceptului de comunitate…
O schimbare ar însemna mai degrabă altceva. Burebista apărînd în faţa oştilor romane cu următorul text: Latinilor, ocoliţi, vă rog, cu corceala asta nu veţi face altceva decît să ne impregnaţi gena cu pretenţii nefondate – româna va fi limba amăgirii de sine şi a lipsei de pragmatism.
Aşa că prea curînd înseamnă de fapt mult prea tîrziu.

S-au domolit lucrurile, presa seamănă cu ce era înainte de alegeri, multe din vocile care şarjau orbeşte acum o săptămînă, s-au întors la discursul comun. Au ieşit din faza unidirecţională. Poţi să-l vezi pe Orban prins în corzi pe Antena 1, înainte să dai cu televizorul pe geam.

____________________________________________________________

Ca să pedal to the metal să ne luăm copilul acasă de sărbători, a trebuit să scot maşina din troiene. Strada e plină de tranşee săpate în gheaţă, la ora 7 seara arată ca scena unui măcel istoric. Operaţiunea a fost anevoioasă, şoferii din cartier dacă nu te omoară cu sfaturi retardate, te claxonează, ba chiar te şi înjură că le-ai barat drumul cu cauciucurile tale de vară. În cele din urmă am beneficiat de ajutorul unor puşti şi am reuşit să ieşim. În acest răstimp, mi s-a întîmplat să-i împing pe alţi împotmoliţi care se aventurau prin zonă şi oamenii mi-au mulţumit de parcă le-am donat un rinichi. Iată despre ce fel de societate vorbim, tovarăşi.
Aşa că în cele din urmă am aflat că Ingry (God bless Mr. Adam Opel) se duce cu 130 şi la minus 14 grade, dacă asfaltul e uscat. E uscat cum ieşi din Bucureşti. Cu o coajă de lună sticlind misterios pe un cer ameţitor, plin de stele, pînă la Alexandria am prins în faruri mai mult fauna de cîmpie căpiată de geruri decît colegi de trafic. Un drum ca în vis printre stele, doar că Starship Enterprise are o aerotermă care merge doar pe poziţia 4 şi manîncă ulei.
Azi-dimineaţă la întoarcere am oprit într-o parcare goală cum ieşi din Alexandria, să-mi beau cafeaua şi să-mi îndrept genunchii bătrîni. În mijlocul refugiului trona un muşuroi solemn şi măreţ ca un simbol şi mai ales congelat, un rahat cît toate zilele lansat de un român verde – poate chiar fără să se mai obosească să dea jos, crăpînd doar uşa. A trebuit să fac cumva să mă ascund pe partea cealaltă a maşinii, pentru că mi-a fost teamă că o eventuală discuţie ar releva faptul că domnul nu e ceea ce pare, ci vreun şef important de partid şi, vorba unui om înţelept, într-o bună zi o să-şi scrie memoriile lui de trandafir.

Reclame