Două săptămîni n-am făcut nimic, n-am bătut un cui, n-am udat o floare, nu am contribuit la propășire. Noua jucărie se cheamă Macbook. Nu e de mirare că două săptămîni am lipsit din mine însumi, fiind ocupat să lipesc abțibilduri pe frigider. Am redescoperit voluptatea copilului în fața unei jucării miraculoase – ocazie cu care mi-am răzbunat și restul frustărilor pe care le-oi fi trăit la 10 ani. Am schimbat TOATE icoanele, am apăsat pe butonul roșu pe care scrie DO NOT push, l-am umplut cu apă, i-am inventat shortcuturi și am făcut de rîs toate secretele macului pe care puștani acneeici au încercat sa mi le vîndă pe u-tube – le descoperisem deja singur. Cineva poate spune că e o ocupație demnă de cel mai patetic ratat, dovedind o prea puțină cunoaștere a naturii umane.
E miraculoasă piesa? Holy crap, e. Poți păți ceva la cap. Fină și ingenios construită, cu mici bucurii rezultînd din detalii aparent nesemnificative și fără miză (căpăcelul de plastic de pe ștecherul magnetic), pragmatică (adio mouse, trackpadul e o dracie cu care te-ai putea juca pînă în pragul falimentului – dacă nu cumva mori de inaniție înainte), e o mașinărie care-ți intră în casă și îți poate strica liniștea. Vechiul Dell pare o ladă de scule, pare vlăjganul satului, pare o uzină ceaușistă pe lîngă această felie suplă de aluminiu. Leopardu’ dinăuntru nu putea să fie din alt film. Ai aceeași senzație de inteligență, de păsare, de viitor care a sosit printre noi, tocmai dai mîna cu el. Am vărsat din vechea mașinărie toate datele, cu pagube mici, dar semnificative. Am pierdut toate albumele Mephisto Waltz, mă îndoiesc că o să mai fiu în stare să le mai adun la loc.
De ce-ar fi omul făcut doar din idei, un duh care n-are negru sub unghii, pentru că nu are unghii? Are unghii, are și guilty pleasures – care nu sînt de fapt chiar așa de guilty, atîta vreme cît nu-ți strici ochii. După ce arzi gazul unei astfel de țăcăneli, poți să-ți vezi de viață mult mai liniștit. Ești cu atît mai fericit cu cît piața oficială nesimțită e sabotată de comerțul online de okazie, de unde poți obține un mac nou la un peț omenos.

În general a nins, a nins foarte mult. A nins 3 zile, apoi a nins 5 zile. După care a NINS iar. Noptea a fost liniște pe străzile trase ca-n bezea. În timp ce continua să ningă. Și, cînd nu a mai nins, a ieșit soarele și s-a făcut ger. Ei, dar a mai nins și cînd a ieșit soarele, mai vedeai cîte 3 sau cîte 5 fulgi căzînd unul după altul. A NINS, deci, chiar și cînd a fost ger și soare. Cît să nu mai înțeleagă nimeni nimic.
Așa că am ajuns să văd ce se mai întîmplă la metrou. Se întîmplă că o scară de aluminiu de 2 metri, de 3-5 metri se urcă în tren odată cu doi muncitori în salopete, strecurîndu-se (dacă se poate spune) prin înghesuială. Se mai întîmplă că niște cojoace de blană vor să te omoare cu mirosul de molitox pe care îl împrăștie. Și se mai întîmplă că un șmecher tras în haine Zara din cap pînă în picioare ascultă manele la un iphone – volumul decibelilor i-au transformat timpanele în monumete ale naturii. E un amestec bizar în care poți recunoaște cu ușurință elemente ceaușiste (infrasctructura jegoasă, populație suburbană, cușme de miel), capitalism milenarist (studenți abonați la tehnologii și vestimentații de anul ăsta), nepăsarea specifică animalului urban cool și nevropat, trăind amenințările unei economii fantomă, a unui PIB ridicol, a unei clase politice etern fără soluții, iresposabilă, sălbatice, a lucrurilor care nu se fixeaxă, trăind o cantitate enormă de frustrări sociale.
În Piața 1 Mai. Un polițist coboară dintr-o mașină descheiat la haină, fără chipiu, șifonat. Intră în prăvălia din colț de unde iese ținîndu-se de două beri cu care se urcă înapoi în mașină. Just like that.
ETC.
Mintea face brusc cîteva asociații. În Valencia ne urcăm în autobuz pe la mijloc. În loc de biletele clasice, scot din buzunar niște cartoane care nu sînt legitimații de călătorie, așa cum eram convins că sînt, ci bilete de loterie. Era să stărnim o răzmeriță printre pasagerii plini de atitudine, care nu s-au potolit decît atunci cînd au înțeles că nu sîntem decît doi turiști hără hartă și, se vede treaba, nepermis de neatenți. Atitudinea în fața unei abateri e ceva ce nu găsești în România. L strigă la un puști beat care urlă pe stradă să tacă sau să se care. Iese urît, țipetele continuă, toată strada arată de parcă cineva a dat cu gaz sarin, nimeni altcineva nu protestează. În schimb, atunci cînd și-a lăsat mașina pe locul de parcare al unor vecini, ne-am trezit cu poliția pe cap, oamenii erau supărați.
Ce-i al meu e numai al meu. Restul să se descurce.
E ceva neprietenos, nepropice vieții, o abordare greșită a conceptului comnitar. În general, o abordare greșită. Spirit critic la liber, fără discernămînt. Logica lucrurilor e înlocuită de năravuri chioare.
E ceva optzecist, dar cu tacîmuri de aur. Pîne cu tacîmuri de aur.
Toată lumea e foarte ocupată, nimeni nu mai are timp și în ciuda acestui lucru rezultatul final e o zecime din ce te-aștepți să fie.

Absurdul nu mai iese la spălat.