— Lași senzația că-ți pute totul…
— Serios? Probabil că așa m-am născut. Sînt ochii mei albaștri…
###
Son las tres de la manana. Las caietul de spaniolă pe masă și deschid fereastra. Se vede ceva negru, cu umbre albe. Se vede ca și cum mi-aș fi pierdut vederea. Undeva țăcăne ritmic o centrală termică. Se aude un pescăruș țipînd agitat – pescărușul se transformă într-o pisică în călduri, care se transformă într-un țipăt pur, fără emitent. Închid fereastra. A NINS iar. Probail de aceea e atît de întuneric. Probabil că, de fapt, bezna țipă.
###
Pe Marte se subțiază atmosfera, iar pe Lună e apă. Honda a pus în vînzare modelul Clarity, o mașină care merge cu hidrogen lichid. Se întîmplă lucruri, descoperiri care îți fac inima să o ia razna – cu discreție, dar se întîmplă. Iar noi ne ciomăgim cu bețe. Spune-i asta vecinului de scară și o să-ți servească gluma cu Elvis-trăiește, mîndru ca un irlandez de la țară.
Televizorul te bate cu filme cu femei violate care își caută răzunarea, cu reportaje despre criminali în serie sau despre pușcării de maximă securitate. Cel mai bun lucru pe care poți să-l vezi la televizor este cum se fabrică. Cum se fabrică pamperșii sau salopetele de pompieri. Sau pe Cătălin Ștefănescu plîngînd pios pe umărul unui invitat, căruia nu-i poate lipi pe frunte alt epitet decît fabulos – se fac multe reverențe. Sau pe cel supranumit Moartea din Carpați, la Dansez cu tine.
Nu știu dacă e bine. De fapt, probabil că nu e bine, dar cum ai putea să fii sigur…? Cum ai putea să-ți dorești să fii sigur? Cum ai putea să-ți dorești să-ți piezi mințile?
Edgar Mitchell spune că bătrînul lui s-a născut în anul în care frații Wright au zburat pentru prima dată, iar el e al șaselea om (oficial) care a pus piciorul pe Lună.
Probabil că se întîmplă prea repede și nu se asimilează cum trebuie. Poate că o mie de ani ne ajung să ne găsim calea de ieșire din Evul Mediu, ținîndu-ne cu limba scoasă după cîțiva oameni care gîndesc semnificativ. Mai vedem după ce se poate face cu noi. Încă nu inspirăm înredere.
###
Mai nou, e plin de agitatori și se pare că au succes. Vezi cum oameni serioși ajung să vorbească funny. Iliescu, omul care are în spate cel mai orbil episod din istoria postdecembristă (mineriada), înca își mai exersează discursul de activist pe diverse programe, și se discută cu aplomb despre un nou dictator (Băsescu). Păunescu își face numărul pe Realitatea, și noi avem probleme cu comisiile de cercetare a comunismului (Tismăneanu vs. Oprea). N-am mai urmărit presa, dar inundația s-a revărsat un pic și pe facebook. Îmi pare rău că Vasile Ernu crede că anii 50 se întorc, în baza spuselor unor istorici nenumiți. Cred că avem alte lucruri despre care putem vorbi cu mai mult temei. Din cîte mi s-a părut pînă acum, Mugur Grosu a făcut mai multe pentru conaționalul lui (A. Vakulovski) decît el.
Recuperarea pragmatică a acestei morale (care ar fi ținut loc de trei condamnări simbolice ale comunismului – făcute toate trei de instituții și institute prezidențiale & academice) ar fi trebuit să fie legea lustrației. Ne ușuram mintea de-o ceartă păguboasă, care ne împiedică să vedem lucrurile importante, chiar și după 20 de ani. Ar fi fost igienic din multe puncte de vedere, unele poate chiar neașteptate. Altfel, trînta anticomunistă devine o patologie comică și plină de ironii. Și mai ales inutilă.
Bine, asta nu înseamnă neapărat că am fi avut o clasă politică mai responsabilă.
###########

Timpul este în continuare un inamic misterios în viața unui om. El se tot duce și nu se mai întoarce și omul se ține după el, supus. Un copil grav cu un trup de bătrîn… nu înțelege ce se întîmplă. Asta dacă nu te-ai născut bătrîn și le știi deja pe toate.
Mintea se deșiră, nu reușesc să mă organizez, pierd momente și toate muncile de la masa de lucru trădează a career shift – un șantier lovit de dezinterie, nu mai fluieră nimeni pe schele. Pînă și jurnalul arată ca un păun fără pene – i se vede tîrtița.
###
Întîlnirea cu studenții la care ne-a invitat Simona Popescu. Ce să le spui? Că e jale? Asta o știu deja. N-am reușit să cad într-un discurs concret, pedagogic. Dar am evocat în treacăt, la dovezi de profesionalism în industrie, cum am descoperit, purtînd o discuție aiurea în tramvai, o greșeală în Zidul moale. Am menționat greșit titlul unei cărți de Florin Manolescu și, cumva, am fost pleznit de revelația acestui fapt la o mie de ani distanță de la eveniment, zilele trecute. Pur și simplu, printr-o aliniere neașteptată de neuroni, într-un străfund de minte. La vremea respectivă, redactora mi-a mărturisit politicos că n-a avut ce să lucreze la manuscrisul meu. Ea poate că nu, dar eu stau și mă întreb cum a fost posibil să fac o astfel de gafă și cum a fost posibil să-mi dau seama de ea abia acum, în urma unei discuții fără direcție.

Erotizarea unor relații ne-erotizabile, sentimentalism de operetă, oameni pierzîndu-și demnitatea, pierzîndu-și capacitatea de a judeca și de a se purta onest în relația cu celălalt, fățărnicii ale căror perspective viciate și vicioase aproape că sînt nevinovate – lipsa de discernămînt se trece în contul unui diagnostic. Oameni contorsoniați. Din ce în ce mai multe dovezi de, acolo unde nu te aștepți. Ai senzația că isteria (mama pshihanalizei) e iar la modă. Herr Freud bate în ușă cu un rocket pocket – ca în anii 1800.
######
Time marches on, după cum spune și bătrînul Jim Foetus, omul al cărui ficat are forma unei sticle de whiskey. La un moment dat, ninsoarea a fost înlocuită brusc de mierle. Sînt 20 de grade. Totuși, e exagerat.
Și dacă tot a venit vorba, Lydia Lunch a fost în București. Interviul pe care l-am făcut e fost un semieșec, gălăgia din Control omoară orice conversație. Plus enervarea stîrnită de acei băieți cool, care păreau contaminați de importața legendei care urma să cînte în club. La 50 de ani (anul ăsta)… vorba ei, trupul își bate joc de mine, am o minte încă tînără. Și probabil că asta e tot ce contează. Un alt caz în care omul e mai simpatic decît opera, umorul, mintea vie, autentică (în direcția ei de zbor) îi țin flacăra aprinsă.