În Craiova, ultima dată pentru o perioadă nedeterminată. O duc pe M înapoi acasă, îmi țin firea să nu devin sentimental și nu știu dacă fac bine. În parcare, alături, un Peugeot albastru pe al cărui număr de înmatriculare scrie 23 BUZ – sub un cer furtunos de aprilie. Ajungem seara în București. Ies să iau chestii de la colț… țigări, apă, aer de crepuscul primăvăratic. Pe trotuar e parcat un Audi A3 negru cu numărul 89 BUZ.
De parcă nu ar fi de ajuns, zburăm la Madrid pe 23 – aprilie.
Numerele zilei… 2 x 23, (fucking) 89, 2 x B.U.Z. Cineva trage cu semnale din toate pozițiile. Dar ce fel de semnale? Pînă la urmă, nu e nicio răstălmăceală. Vorba unui personaj din Pi: cînd ai o obsesie, ajungi să umpli lumea din jurul tău cu ea.
Cifre. Coduri PIN, numere de telefon, date, sume de bani, facturi, scadențe, amenzi, balanțe, zile de naștere și date limită. Se reține că avem capul plin cu cifre… zornăie ca niște pietricele. Așa că la un moment dat te poți trezi că te uiți urît la un bancomat care tocmai ți-a făcut o pagubă, pentru că le-ai făcut un pic varză. Discuți într-o limbă bizară cu niște funcționari amabili de bancă. Nu e vina lor că lucrurile durează atît ca să fii iar fericit, există niște proceduri birocratice, sistemul e de așa natură.
Sistemul e de-așa natură, dar și mai „de-așa natură” e omul-rotiță-în-sistem. Pe unde te duci să-ți rezolvi nefîrșitele probleme dai peste cîte-un șchiop care stă țeapăn și se pune de-mpotrivălea, vrînd să fie mai catolic decît papa – și-ți explică răstit pe unde se pișă găina, cu ifose de mare campion. Din plictiseală sau din lipsa unui orizont în viață… își dă importanță. Cu toate astea, întîlnești și oameni luminați, care te văd cum te zbați și se poartă cu omenie, te scot la mal cu o bunăvoință despre care nu aveai habar că mai există.
________________
Vasile mi-a scris, și mă bucur că a făcut-o, să-mi spună că, de fapt, l-a ajutat pe Vakulovski în povestea cetățeniei. Nu mă bucur că discreția l-a împiedicat să-mi dea detalii. Dacă el se jenează să povestească astfel de lucruri, aș fi făcut-o eu pentru el. Cred că răspîndirea unor astfel de dovezi de good doing ne mai vindecă de pesimism.
_________________
Consultanță. Scrie pe geamul prăfuit al unui parter de bloc neoproletar din Drumul Taberei. Nu se specifică ce fel de consultanță. Just… consultață, nu vrei să ști ce se întîmplă înăuntru.
##################

În cele din urmă, Madrid. Stau în grădină și citesc din ultima producție Martin Amis, The Pregnant Widow – tacticos, de parcă aș fi aici de 10 ani. Dialogul e spumos, inteligent și autentic. Dar am trecut suta de pagini și, nu doar că n-am pățit chestia aia, dar nici nu îmi e clar unde vrea să ajungă. Îmi rămîn vreo 500 de pagini să văd dacă se verifică elogiile de pe ultima copertă – nu se specifică de ce îi ia atît să ajungă la părțile bune, să apese pe butoanele potrivite.
Grădina nu e o grădină, e o terasă generoasă, îmbrăcată în iederă, la parterul unui bloc cu o parcare care merge sub pămînt patru nivele – există una la fiecare colț de stradă, Madridul automobilistic trăiește adînc sub pămînt, un oraș sistematizat cu multă păsare și inteligență. Primul lucru pe care ni l-am cumpărat a fost o masă de lemn cu scaune pentru exterior. Soarele nu bate direct pe teresasă decît cîteva ore la prînz. E mai mult decît suficient.
Somnul, după efortul inuman al plecării, după nopțile nedormite și toată tensiunea, cade greu, dar în primele nopți se opintește printre vise apăsătoare, care mă trezesc panicat. Un șuvoi de întîmplări, cu tot felul de apucați care sporesc consumul nervos (episodul împacheatării, cu madam Eulalia stîndu-ne în spinare ca un personaj din Hitchcok, în versiunea postatomică; maică-mea, făcîndu-și numărul, după ce am călcat mașina 400 de kilometri prin rafale de ploaie, fără să știu măcar ce zi e), care scot inima din om cu mîinile goale… în timp ce micile bucăți esențiale s-au pierdut, discrete, fără apărare, îndepărtate de suflul exploziei… nu e de mirare că vina se mișcă perfid în adîncul capului și mă ține treaz în noapte, îmi zgîlțîie somnul.
______________________
Să-ți tragi în casă o linie ADSL în Madrid e o lucrare complicată, poate dura o lună. Ajung să-mi fur e-mailul în deplasare, prin vecini. Într-o astfel de scurtă repriză, deschid facebookul și dau peste o invitație. 4 călăreți ai apocalipsei sînt invitați să conferențieze studenților la litere despre statutul scriitorului… despre importanța scriitorului… ceva rizibil, în orice caz. Toate cele 4 nume răsună van, ca niște nume de VIPuri în revista Cancan. Dincolo de argumentele punctuale (lipsa unor cărți sau reputația obținută din carți făcute, cu intenții umoristice, din cuvintele altor oameni), măcar pentru faptul că, de fapt, le lipsesc manerele pe măsura ambîțului intelectual, a discursului moral. Cred că din mîndra adunare lipsește Bucurenci & Oriflame. Sau & Unica sau & dracu știe cine și ce. Mă rog, chestii, neoscriitorii patriei… avangarda…
Dar… mă întreb de ce lipsește publicistica lui Eugen Ionescu din lecturile obligatorii ale tinerilor care își pierd busola pe băncile falcultăților de litere și au nevoie de îndrumare? Ar avea ocazia să afle cît de puțin s-a suprapus omul Victor Hugo peste muntele Victor Hugo – scriitor. Pericolele vaniății sabotate de un umor cu o consistență specială. Ar avea ocazia să rîdă strîmb în fața perspectivei gratuității artei, atît de savuros invocată de un scriitor cu adevărat hărăzit. Dacă o pui în poala necesității, o subscrii politicului.
Îmi vin aceste cărți la îndemînă, cum stau risipite pe parchet, în mijlocul salonului gol, după ce au fost transportate 3000 de kilometri. Așteaptă să le pun într-un raft care ar trebui să vorbească altă limbă decît cea din care au plecat, deși ceea ce spun ele e o limbă în sine. Război cu toată lumea. Sau jurnalul de la Talamanca al lui Cioran, o broșură tăioasă, pe care, cînd o deschid, îmi vine să rîd, dar rîsul se oprește ca într-un perete. Teoreticienii limbii. Nu-mi spune ce poți să faci cu ea, arată-mi, strigă la ei bătrînul farsor, plictisit de o vacanță sub un soare spaniol care se pare că nu-i priește. Sau… diferența dintre spirit și gîndire, dintre vorba de duh și idee, pe care o face din vîrful pixului. Și deodată, în lumina acestei împărțeli, îmi vine în cap Martin Amis vs. Dave Eggers (în a cărui traducere încerc să mă injectez, restant). Amis adună bucățile, piesă cu piesă. În timp ce Eggers rupe barierele, refuză să fie un clasic care se construiește, fiecare pagină e o juisare, răstoarnă ce tocmai a răsturnat în pagina anterioară și așază totul pe vibrația unei ironii ale cărei rezonanțe se întorc spre sine, într-un avînt necontrololat, dar atît de spectaculos, de viu, de inteligent… Preferabil.
___________________
După o săptămînă, somnul se găsește în inima sticlei de Cutty Sark. Nu mă întreb de ce, s-ar putea pierde efectul terapeutic. L. sforăie ca o muscă în minusculul dormitor, doborîtă de statutul ei de de funcționar public. Iată un motiv.