De cînd am venit, e un frig îngrozitor, ba plouă, ba e doar înnorat, uneori iese un soare zgîrcit care țipă cîteva minute, apoi dispare. Au fost cîteva zile însorite imediat după ce am aterizat, așa că mobilierul de grădină și espadrilele păreau o idee bună. Dar acum, de două săpătămîni, e atît de frig, încît am senzația că oasele mi se transformă, rînd pe rînd, în piese de schimb pentru frigider. Centrala are un termostat programabil, programabil pe zile, ore și minute; după ce apăs, fără să știu ce fac (cred că-mi trebuie o diplomă s-o programez, iar instrucțiunile sînt în espanol, joder), o serie de butoane, ea face tot ce știa ea, adică economie, ne lasă să dîrdîim.
E ceva anormal, ni se spune, dar se va încălzi foarte curînd. Tot anormal a fost să aterizăm la Valencia pe ploaie și frig. Să aterizăm în Sicilia pe ploaie – abia dacă am reușit să prindem o după-amiază de plajă. Să aterizam în Instanbul pe ploaie, plus un frig care nu se uită. Cărăm ploaia și frigul după noi, ca mexicanul din Looney Tunes muște.
Ieri m-au lăsat nervi, urmărind cum ploaia izbea neîmpăcată gresia terasei. Am avut același sentiment de neputință ca în fața ultimelor ninsori din martie, în București. Se va încălzi oare? Mai devreme de Paștele cailor…?
***
S-a încălzit, în cele din urmă, așa că îmi beau cafeaua pe terasă, la soare și citesc în Babelia un interviu cu Gay Talese. Nu știu, pentru un anumit motiv, se zice că e bine să nu te plîngi. Dar în ultima vreme se inregistrează o neliniștitoare ciocnire între civilizații. Îmi trag un scaun la soare și probabil sînt o priveliște neașteptată pentru fauna din blocul la poala căruia mă aflu. Pentru că în curînd aud pe cineva cum își curăță gîtul desupra și un scuipat aterizează la un metru de scaunul în care stau. Mă întreb uluit dacă nu cumva mi se pare, dar secvența se repetă după cîteva minute. O fi legal să faci așa ceva?
Duminică, în timp ce curățam iedera de frunze uscate, m-am trezit bombardat cu cotcodăcituri de la un etaj – gluma ar fi rămas haioasă, dacă nu era însoțită de o gumă de mestecat roz care a aterizat în grămada de frunze.
În altă zi, am găsit un pui de cățel abia fătat (de dimensiunile unui șoarece) în fața ușii bucătăriei spre terasă. Mort de binelea – prilej de reflecții și sentimente nasoale și discuții despre cine-l ia cu fărașul. Misterul acestei apariții s-a lămurit cînd am auzit gheare de animal pe parchetul vecinilor de deasupra. Dar cum naiba de a ajuns la noi puiul?
Internetul întîrzie. Deși am plătit instalarea, discuțiile telefonice cu diverși tehnici și operatori sînt rizibile și inutile. Fac ce trebuie să facă după cum vor ei, adică lent, foarte lent, justificîndu-se într-o spaniolă repezită, care sună a chineză – măcar pot să facă ceva repede. Cam același lucru se întîmplă cu contractul pentru telefonie mobilă. Durează pînă deschid linia, mi se spune. Parcă o deschid cu toporul, parcă ar aduce internet cu găleata de undeva… din Africa, poate.
Dacă mi se întîmplă să întîlnesc oameni amabili care încercă să mute macazul pe engleză (Lo siento, hablo muy poco espanol) intervine comicul. O vînzătoare într-un Springfield îmi explică oferta lor, într-o spaniolă cu unele cuvinte stîlcite vag spre engleză (r-ul rostogolit e probabil cununa virtuozității), convinsă că vorbea limbi străine.
Așa că senzația de legal alien e la ea acasă.
Seara la 7, apar la colțul străzii tomberoanele de gunoi, colorate, cîte unul pentru fiecare tip de gunoi – pentru că primăria le reciclează. Pe lîngă gunoiul menajer și cel format din recipiente de plastic și aluminiu, există containăre mai mari pentru hîrtie și sticlă. Toate aceste cutii de de plastic de diverse mărimi și culori sînt foarte curate – ai spune că nu depozitează gunoi, ci altceva, ai spune că spaniolii își spală gunoiul, înainte să-l ducă-n stadă. Chiar dacă, cei mai mulți, ignoră programul de reciclare. N-am în cap decît gunoaiele de acasă, în sezonul lubeniței.
Dar urbanismul nu stă la discuții și totul e gîndit să-ți facă viața ușoară. Finala Champions League care a adunat atîta puhoi de lume mi s-a părut că se petrece în alt oraș, deși Bernabeu e la un kilometru de noi. În toate stațiile de metrou existau oameni de ordine care își făceau treaba cu eficiență – o rutină des exersată. Ne-am trezit că ne-a împins de-acasă o nevoie și am avut prilejul să vedem miracolul. Stațiile de metrou din jurul stadionului erau practicabile la prinz. Erau la fel de practicabile și aproape de începerea meciului. Pe peroane, erau semnalizate zone pentru suporterii celor două echipe, pentru a preveni incidentele.

Interviul cu Guy Talese… Discursul radical probabil că seduce. Are idei ferme, dar acestă furtună împotriva evidențelor e un pic desuetă. În materie de jurnalism independent, internetul e patetic… emite acestă judecată globală, probabil că e prea obosit ca să facă mai multă lumină; să n-ai un e-mail poate fi o probă de virtute doar pentru cineva născut la începutul secolului trecut… se fudulește acru cu această realizare; etc. În fine, teoriile lui de fond sînt pure speculații în baza unor păreri personale, dar falseză, storcînd lipsit de inspirație vechiul discurs radical dintr-o portocală uscată – cade pe lîngă lucruri, pur și simplu nu mai are cu ce să (mai) aibă dreptate. Tendința presei de a specula (în direcția scandalului) sexualitatea nu e de sorginte neoconservatoare, ci ține de o interferență dominantă a feminismului atît în facerea de presă, cît și în consumul ei. Kennedy avea amante și asta nu era o știre. Azi, Tiger Woods e halit cu fulgi cu tot, spune bătrînul jurnalist Gonzo, adept delarat al libertinajului. Nu știu cine a ațipit primul, el, vorbind, sau cititorul, citindu-l.
***
Televizorul merge în permanență, pentru un supliment de limbă spaniolă. Între 2 filme filme cu Tom Cruise (în care dintr-un singur pistol se revarsă muniție cît pentru un război), se reia această știre într-o scurtă dezbatere. Cinismul dialogurilor dintre trupele de soldați, cinismul faptei în sine și justificările de troglodiți educați de 5 filme cu eroi cu tărtăcuța plină de spirit justițiar fac ca realitatea să pară mai ficțiune decît Tom Criuse deghizat în campion de tir. E îngrozitor. E mai îngrozitor decît în cel mai îngrozitor film. Întîmplarea face să fi văzut Jarhead de curînd, secvența din final în care se rugau de superior să-i lase să omoare un om – iată, are acum și mai mult sens, dar în același timp pălește. E îngrozitor și pentru că nimic nu-l face pe om mai om ca această dimensiune a monstruozității lui. De cîte ori nu se întîmplă astfel de crime gratuite în fiecare bătălie care dă pe acest pămînt? Și cînd a trecut mai mult de-o zi fără să nu iasă fum printr-o țeavă de armă. E de mirare că distracția zilei o reprezintă Tom Cruise înarmat pînă în dinți?
La ce bun să te indignezi împotriva războiului? se întreba Topîrceanu.
Ca să arăți că ești un om plin de păsare, un cetățean cu atitudine al omenirii mileniului trei, o conștiință. Sau ca să agăți gagici cu suflet de artistă.
Într-o sală din Circulo de Belles Artes, Arnon Grumberg, într-un eveniment itinerant mai amplu, își lansează ultima traducere în spaniolă. Evenimentul are un titlu solar, ceva de genul Scritorii pe coastă. Dar lui Grumberg nu-i place soarele, nu-i plac coastele însorite, sînt primele cuvinte cu care ne uimește și ne amuză cînd e invitat să grăiască. Probabil că sînt prea frivole. Și, cu un aer autosufient deloc mascat, propune să discutăm despre războiul din Afganistan – faptul că el a fost pe frontul din Irak o știu deja și copiii. Cu același aer mîndru, citește două fragmente. Unul, o catastrofă, se întîrte fără nici o rușine prin locuri comune. Celălalt, mai reușit – deși, văzîndu-l cum își dă în petec, îți vine greu să-i mai recunoști vreun merit. Am ieșit afară, la soare, fără să mai încercăm să stăm de vorbă cu el. Și ne-am fi dus și pe vreo coastă, dacă am fi putut. În sală nu erau mai mult de 50 de oameni, publicul uzual pentru astfel de evenimente. Și am convingerea că n-am fost singurii pe care nu ne-a agățat.

La ora 8 seara, soarele îți scoate ochii dintr-o poziție piezișă. E atît de incandescent, de tungsten, invadînd străduțele strîmte, lucind pe caldarîmurile vechi din centru… iar cerul e tropical și nu pare deranjat de ceea ce vede jos. La ora 8 seara, Gran Via forfotește de oameni arătoși, purtînd ochelari negri de soare.