Nu povestea trebuie să se coacă, ci capul. Se întîmplă în sfîrșit… povestea iese, pentru că a pierit frîna – mult mi-a luat. Cum nimic nu se naște deodată, am înțeles ce lipsea, așa că am făcut cîteva raiduri în părțile mai vechi – pentru că rescrisul și completarea sînt mama scrisului. Lipsită de morgă și de judecăți înverșunate, dar și de cinism și provocări căutate… mă întreb cum o să facă față concurenței acestă carte, nu oferă nicio distracție populară. Mă întreb prematur.
Ieri noapte am ieșit cu laptopul pe terasă. M-a prins ora 4. Căldura de peste peste zi rămîne în ziduri, în gresie, în lemnul mesei și pulsează în întunericul răcoros. Vara arată așa cum trebuie să arate aici, ziua sînt 28 de grade în casă. Toate cele 28 de grade sînt terapeutice, alungă din schelet rezidurile iernii cîinoase, așa că aerul condiționat se amînă.

Gay Talese apare și în Que leer. Am răsfoit-o puțin și am lăsat-o lîngă canapea. I se dedică articole pentru că i-a apărut traducerea unui volum de reportaje la Alfaguara. Il nuevo viejo periodista, spune titlul. Nu știu dacă apropierea de adevăr se produce involuntar sau premeditat – pentru că oricum ai lua-o viejo rămîne axul acestei sintagme. Interviul din Babelia mi s-a părut o stafidit, fără lumină, vorbire în gol. Nu reușește să spună nimic, doarme la umbra propriului mit. Care e morala lumii? Nu există. Azi, sexul e un subiect în baza unei anomalii și nu a unor teze, a unei morale sau a unor mașinațiuni (ideea despre feminism pe care o produce și comparația cu cazul Kennedy sînt un pic ridicole). Sexul lui Clinton sau al lui Tiger Woods sînt subiecte, pentru că în acestă ecuație, în care morala socială și politică sînt caricaturale, omenirea trebuie să-și trăiască iluzia eticii în budoarul altor oameni. Așa cum, dealtfel, omorul e subiect… cazul O.J. Simpson… detaliile au ajuns pînă și în desene animate – motivele pentru care s-a întîmplat astfel nu sînt clare, probabil că în acest caz e vorba de cinism rezultat din lene și plictiseală.
Iar dacă astăzi există o tendință a presei… poate aceea de a se transforma într-un element justițiar – o anomalie în plus.
O mamă trecîndu-și prin vama dintre SUA și Canada copilul cu un ochi învinețit la joacă trăiește spaima Serviciilor Sociale, în timp ce pe piața neagră un rinichi costă cît jumătate din prețul unei berline de familie. Iată lumea.
Guy Talese e o piesă grea în istoria jurnalismului american, reportajul despre Sinatra publicat de Esquire prin șaizeci ceva e copacul tutelar al carierei. Frank Sinatra Has a Cold. Acum, evident, e mult prea bătrîn, iar acesată vorbire colaterală e mai puțin decît umbra unei opere.
Lucurile nu mai sînt cum au fost, evoluează – sună ciudat, dar asta fac. Și nici măcar revista Esquire nu mai e cum a fost. În edițiile naționale, neologismul „nihilism” poate produce tulburare și devine prohibit. Cea mai bună dovadă a evoluției.

Lîngă deja faimoasa canapea stă și Claves… în care apare Herta Muller cu un fragment în traducere și un articol (articol despre ea). Inamicii și criticii îi reproșează că nu poate să cînte decît la o singură coardă, cea a trecutului – autoarea elogiosului articol simte nevoia să pornească de la minus. O citează pe H.M. care se apără spunînd că la la fel o fac și alții: Semprun, Primo Levi. Aș spune neinspirat, pentru că acestă asociere nu e un argument solid și nici suficient, nu face să-i strălucească aura monocromă – care are, se vede treaba, un efect uzurpator.
H. M. nu spune niciodată ce însemnă scrisul ei, obsesia ei pentru trecut, Securitate, regim abuziv. Nu e mărturie, e altceva: „ceea nu poate fi rostit, poate fi scris”. Și, totși, de ce nu e mărturie? Din nou un argument șovăielnic care lasă senzația că H.M. nu-și poate egala opera.

Ieri, am fost martorul unei scene neplăcute, pe o trecere de pietoni din cartier. O bătrînă, în jur de 80 de ani, s-a împiedicat și relmente s-a proptit cu fața în asfalt. Cînd am ridicat-o, îi șiroia sîngele, am lăsat-o în grija unor cetățeni care măcar vorbeau aceeași limbă cu ea. Azi, în schimb, aproape că am primit un baston în față de la o altă pensionară. N-am înțeles care îi era nemulțumirea, eram cu MV care moțăia în cărucior. Pînă în ora prînzului, mișună pensionarii. Ele arată ca niște copii de diverse talii ale lui Margaret Thatcher. Ei și l-au luat model pe Marlon Brando. Tunși, aranjați, parfumați, îi găseși în holul vreunei bănaci, atrași probabil de aerul condiționat. În contrast cu imaginea pensionarilor români, tîrînd sacoșe goale în autobuzele Bucureștiului, condamnați acum la extincție.

Se pare că anii 80 n-au părăsit vreodată Madridul. Pe La Otra, după miezul nopții, se dedică cîteva ore, muzicilor perioadei cu pricina. Într-o noapte au epuizat tot repertoriul Human League, în alta David Bowie. Ieri am agățat Berlin, dintr-un radio, posibil dintr-un taxi – în nici o cîrciumă nu auzi altceva decît oameni vorbind, ceea ce e foarte omenos. Azi, în schimb, un taximetrist la vreo 50 de ani, mi-a pus Ricchi e Poveri, crezînd ca sînt italian.

Reclame