Bret Easton Ellis/ Imperial Bedrooms, ultima producție a infamului. Am rugat-o pe L să o cumpere – m-a sunat dintr-o librărie. Acasă mi-a povestit că librarul a zîmbit și a făcut un comentariu. Se pare că Ellis e omul zilei, nimeni nu-l mai citește pe Cehov. Ce să faci, e o concurență nesportivă. Dar n-ar trebui să protesteze, din Ellis o să-și ia salariul luna asta. Bietul om, un destin aproape tragic!
Am citit vreo 20 de pagini. Sau am recitit vreo 20 de pagini din orice altceva de Ellis. E egal cu sine. Se adună construind aparențe un pic misterioase, marcînd subtil deruta protagonistului în fața unor evenimente și situații … deși, din cît am parcurs, n-a apucat să schimbe șina spre acele grozăvii de care e în stare. Dar… fraza e admirabilă, te anesteziază, te face părtaș. Cu toate astea, acum cartea doarme pe terasă, în ploaie.

Am ajuns la Benidorm cu o treabă oficială. Ar fi trebuit să ne prelungim șederea cu o zi de weekend la soare. Dar pentru că MV a făcut 39 de grade (fiind acasă în grija bunicii), weekendul s-a scurtat. S-a contabilizat doar o jumătate de zi de plajă, cu bagajul în recepție și mințile năuce de îngrijorare. Probabil de aceea percepția a fost viciată. Căci am găsit locul sinistru, o îmbulzeală de zgîrie nori pe marginea mării – cîteva piese găsindu-se într-un modernism monumental care făcea față la fel de bine și în Manhattan și la Moscova, în epoca lui. Un Babilon neosocialist, cu agentul de turism aplicînd reduceri la pachete de oferte (în locul sindicatului).
Pe deasupra își încrucișează traiectoriile 5 avioane pline toate cu turiști care vor toți același lucru: să aterizeze înainte să înceapă ploaia. Au toți un singur plan: să stea lungiți pe spate la soare, să mănînce fructe de mare, să cînte seara la karaoke (sau pe terasă după ce beau cîteva pahare). Toată distracția costă bani (deși s-a făcut în baza unei cercetări de piață și a unei negocieri), așa că să ne dăm un pic silința. Seara,, pe faleză zgomotul omului e același: de la bucătărie se aude vesela și de la colț eșapamentul unui scuter vechi, cineva ține cu Anglia (foarte mulți englezi pleznind de viață), în timp ce altcineva ține cu Argentina (pentru că Messi). Altfel… palmierii, leandrii înfloriți, marea turcoaz și coasta spectaculoasă din capătul plajei sînt o distracție gratuită, așa că devin un decor care ar putea la fel de bine să fie pictat. Sînt GRATIS, spre deosebire de prosoapele ușor mucede din baia… curată (trebuie să recunoaștem). Noaptea pe la 3, pe sub zidul îmbrăcat în iasomie, trec două femei foarte bine îmbrăcate (30 și ceva de ani, rochii de seară, pantofi cu tocuri, bijeturii care sclipesc discret). Sînt ușor afumate, vorbesc și rîd. Cînd ajung sub stîlpul de iluminat, una se opește și își ridică poalele rochiei, își aranjează chiloții de dantelă. Dispar amîndouă prin poarta din zidul îmbrăcat în iasomie.
Poate că în același avion se află și Beckett, cu o pereche de ochelari Gucci (așa cum apare în ultimul Esquire local, vrînd parcă să ne convingă: iată, e și el om, ca noi). Dar el are avantajul că orice ochelari și-ar fi pus, vorbea foarte puțin, spunea doar acele lucruri esențiale, deci neplăcute, pentru care îi sîntem atît de recunoscători.

Cum să te aperi de aparențe? Nu poți, poate nici nu vrei, uneori sînt o bonificație, pe care o întreții cu bună știință – nefăcînd altceva decît să le lași în pace să-și pîlpîie destinul fals în capul celor care le gîndesc. Ce faci cu celălalt tu din mintea cuiva care din neatenție sau din lipsa unui aparat interpretativ prea sofisticat – poate fi și din reavoință – extrage concluzii doar din elementele de suprafață? Aparențele… un fel de soră vitregă a realității în fața căreia nu poți decît să dai din umeri.
A mă întreabă dacă nu cumva am plecat într-o serie de călătorii. Pentru că nu mai dau semne pe YM, e foarte ușor să credă asta, știind pe de altă parte cît de mult îmi doresc. Imi vine foarte greu să vorbesc cu el. O dată pentru că îmi vine foarte greu să-i explic în ce vîrtej satanic ne învîrtim de la o vreme. De cînd MV e printre noi, e mai mult răcită și are probleme de adaptare. Sîntem la a doua tură de muci, doar că de data asta e ceva ieșit din comun. Dacă o lăsăm de capul ei o jumătate de oră, probabil că am găsi-o atîrnînd de tavan într-o plasă de muci. Așa ceva nu s-a mai văzut nici la muzeul Antipa. Cînd strănută, emite o pleașcă galbenă la capătul unui fir elastic, în genul lui Spideman, dar mult mai spectaculos. Starea de iritare se exprimă prin zbiarăte (a ei, a noastră), iar pofta de mîncare s-a redus aproape de zero. În plus, de două nopți vomită din cauza sufocării. Încercările de tratament (n-aș fi crezut că un aspirator poate fi folosit să golești nasul și sinusurile unui copil de 2 ani) se lovesc de o rezistență care se lasă cu lupte istovitoare și nerve wracking (zi-o-n românește dacă ai cu ce!). La 12 noaptea, apoi la 3 și la 5. Și din nou spre prînz, cînd începe și acel plîns care dă într-un soi de răcnet care nu se oprește – avînd asupra mea efectul unei mușcături de viperă… mi se umflă urechile (și gîtul), inima îmi bate neregulat. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva ispășești ceva. Dar ce?
De asemenea îmi vine greu să vorbesc cu el pentru că i se accentuază o surpinzătoare psihologie de telenovele. Poate că am un ciob în ochi, de cînd s-a născut MV. Venind chiar de la spital, l-am întîlnit la o cafea și tot ce a găsit de cuviință a fost să-mi spună cît de rău îi pare de M (făcînd referire la divorț). E un subiect care-i ridică sărîncenele de îngrijorare desupra nasului, ca unei mătușici care stă la gard și se uită pe uliță, cu mintea priponită cu o ață populară de un căcat. Și mie îmi pare rău de M, și ea e copilul meu – habar nu are el cît de mult îmi pare și probabil că nici nu vrea să audă de ce. În astfel de povești, există un set de 2 adevăruri subective, asta e clar. Dar există și unele adevăruri cît se poate de obiective. Le iei și pe unele și pe altele și ți le vîri undeva, în fața acestor dovezi de nutralitate pline de regrete ale prietenilor comuni.

N-am venit aici să facem turim, ci ne-am strămutat cu bunăștiință viața. Chiar dacă e un loc mai însorit, multe din probleme au rămas aceleași. Se adaugă la ele adaptarea la noile obiceiuri, faptul că spaniola mea nu evolează, dacă nu mă țin de ea, probleme legate de orientare sub un soare cu o altă lumină. Avem lucruri de făcut, de depus munci în cîmpul nemuririi și de dat lupte cu birocrațiile zilei (mărunte și absurde, te fac să te învîrți neputincios în jurul cozii, între trei funcționari calificîndu-se la locul crimei, piese într-un sistem care-și pune singur capcane în numele bunăstării și al confortului și al civilizației – de fapt, absurdul se rafinează).
În fiecare zi primești din ce în ce mai multe dovezi că statul îi ține în brațe pe membrii acestui popor, ca o mamă iubitoare, are grijă să facă să funcționeze acele lucruri esențiale și o face riguros, fără șovăieli. E singura explicație, pentru că altfel, în acest oraș năucitor de frumos, sub toată agitația aparentă, e ceva moleșit.
Uneori îmi cumăr țigări de la cîrciuma din colț, dintr-o mașină de tobacco. Există cel puțin 20 de astfel de taverne de cartier pe fiecare stradă. E ca o altă cameră a locuințelor lor, una comună, unde trăiesc cîteva ore pe zi ca o familie enormă. Cea de la colț e una foarte macistă, duminica nu-și iau ochii de pe coridă, joacă cărți bunicii cartierului, fumează și stau la palavre (uneori fac politică). La început eram un animal rătăcit care vorbea bizar, pînă am lăsat de înțeles că sînt un asasin sub acoperire și voi locui o vreme pe aici. Un alt străin, deci, și pentru o vreme lucrurile au fost simpatice. Dar pentru că în afară de a-i uimi cu abilitatea mea de a introduce monezi în mașină, participarea la viața localului e nulă, respectul s-a diminuat. La fel politețea.
Într-o zi am nimerit cu MV aproape în mijlocul unei bătăi. Am ieșit în Rios Rosas coborînd pe o stradă. Își cărau pumni vreo patru toreadori, bine îmbrăcați, unul mai învîrstă și unul mai masiv lucrînd, din cîte s-a înțeles la agenția de voiaj în fața căreia se petrecea măcelul. Deși… e mult spus. Am căscat gura cîteva clipe hipnotizat de efortul și îndîrjirea consumate, altfel… eficiența mică. S-au prăbușit pe jos încleștați, încercînd fără succes să se desfigureze. Poliția a sosit destul de curînd.

Nu poți să-i ceri lui Clinton să nu participe la mondiale în calitate de suporter (de lux). Dar dacă la fiecare meci al SUA televiziunea are grijă să ți-l aducă în casă dînd din mînă și zîmbind, nu te poți împiedica să te gîndești că fotbalul s-a politizat. Există un mesaj în spatele fotbalului, ți-l transmit aceste abil aceste imagini (unele ca din întîmplare, altele într-un program asumat), dar în cele din urmă îți lasă senzația de trucaj, ca zîmbetul lui Clinton. De ce vă căzniți atît? îți vine să întrebi. Dați mai bine imagini cu deversarea din golf (e ceva monstruos), lăsați circul.