Am citit un foarte bun articol despre Mondialul care s-a încheiat, în New York Review of Books. Dacă voi găsi linkul pîna la încheierea ediției îl lipesc aici. Că a fost un Mondial foarte politizat, asta o pot spune și copiii. In timp ce Clinton bătea benevolent în tribune din aripile lui de arhanghel (bine că nu dansa din buric, ca Borcea), pe gardurile unde își făceau cantonamentul vedetele lumii, stăteau atîrnate spectre cu pantofi rupți, în speranța că se vor încălzi de la lumina miracolului care aterizat în nefericirea lor. Lumea continuă să-și consume cu patetism mizeria, pentru că socoteala asta stă așa, și nu altfel. În timp ce națiunile lumii au trăit pe stăzile cotropite de caniculă emoția fotbalului, conducta din golf a continuat să-și răspîndească tăcută distrugerea. Așa că, pînă una alta, de ce n-ar dansa bietul Clinton, chiar și cu budigăii pîrliți la cur de flacăra de la Moreni? Căci despre criză, să fim serioși, orice licențiat de ASE poate să-ți producă trei căcăreze deștepte, cu care speră să-și uimească audioriul plin ochi cu nevoi și planuri de vacanță, frecînd cu coatele tejgheaua din colțul străzii, în pauza de masă – dormi în pace, sistemul privat de pensii ți-a cusut deja în piept o garoafă. Ca-n vechiul banc cu clătita: ruleaz-o pe partea pe care nu e arsă și o să ai cea mai bună fritură.
Dracu își vîră și mai rău coada în povestea politică a Mondialului și atinge rafinamete ironice. În ziua în care Barcelona (inima Cataluniei) e impracticabilă din cauza demonstrațiilor care cer federalizarea adinistrativă, Puyol, Iniesta și Xavi (tripleta FC Barcelona) pupă beți de fericire steagul spaniol, călărind Cupa Rimet de parcă ar fi fost pe sfîntul Graal.
###

Pînă una alta… the old Old is the new New. M.I.A. i-au îmbrăcat pe The Clash (cu Staight to Hell) în haine noi (Paper Plane)… și mai nou pe Suicide (cu Ghost Rider – un clasic protopunk) în Born Free (thanks Vimeo – vs. YouFukingTube). Cu ultimul videoclip (regizat de Romain Gavras) controversa e asigurată. Deci vechiul care e nou își găsește loc și-n metodă și-n conținut și-n ce mai vrea el, pentru că așa stă socoteala asta. M.I.A. îți aprinde chibritul… tragi nădejdeau că postmodernismul nu mai moare (cum cred niște omanei deștepți), ci se împerechează la nesfîrșit cu el însuși, ca un melc anormal. Și nu pe un fund de ocean, ci direct la lumina zilei. Mațele lumii noi, internetul. Și dacă tot veni vorba de un cover Ghost Rider… o bucățică de istorie muzicală (Clint Ruin + Marc Almond).
###

Ca s-o iau pe M. la noi în vacanță, pedal to the metal devine hit the sky. 3000 de kilometri însemnă ceva ce mintea omului nu poate să încapă. Așa că pentru asta s-au inventat avioanele. Aterizez în țară pe 35 de grade și călătoresc cu un tren care face de la București la Craiova mai mult decît a făcut avionul de la Madrid – dar fără aer condiționat. Nașul nu încasează prea plăcut protestele mele, e un român neaoș și e obișnuit să se descurce cum poate, insolența și deșteptăciunea de Păcală îi ies pe nas cum îl atac. În trenul incediar/t se citește Esquire, ediția națională. Și ironia țipă din nou. La cîteva paginini după articolul lui Costi Rogozanu despre pornografia publică romînească dau peste Adrian Pănuescu văicărindu-se despre nerecunoștinința neamului postdecembrist. Welcome to Mexico, senor. Vorba cîtecului: All I wanna do is a… And take your money.
###
Back to Madrid. Dar vacanța se amînă. Sîntem condamnați la sesiuni prelungire de rebajas sau la excursii prin parcurile orașului. Sau la weekenduri furate la malul mării, ceea ce înseamnă să acoperim în cel mai scurt timp vreo 450 km. Kitty (mașina pe care M a lipit un tatuaj cu Hello Kitty) o face cu succes, așa că ne trezim pe la ore imposibile alergînd cu gradinița pe bancheta din spate (în continuare plină de muci și uneori cu febră sau vomitînd din motive misterioase) spre destinații solare. Aurisul are o listă kilometrică de flaws, dar are o calitate unică… pe autovia merge cu 160 (cu specificația că stă pe roți în viraje, la 140), așa că mă trezesc făcînd fără premeditare de rîs un pachet de Audiuri și BMWuri, care, pentru că costă cel puțin dublu, se îmbățoșează în competiții automobilistice care îți fac viața frumoasă. La 8 și ceva dimineața bem o cafea într-o benzinărie dintr-un sat anonim și MV în vîrstă de doi ani spune clar „Gheorghe”, în timp ce M. se întreabă retoric dacă de pe piatra ei furată de la Cartagena, uitată în blugii scurți în mașina de spălat, o să se ia antichitatea. Paharele de sucuri se varsă de la sine și toate hainele noastre ajung pline de pete de grăsime sau de ciocolată sau de ceva scîrbos și, în general, atmosfera e din Eggers/ Heart Breaking Story… (anarhie infantilă), o carte pe care nu știu dacă apuc să o traduc pînă la toamnă. Cea mai exotică dădacă din zona Madrid.