În continuare azi e mîine, iar mîine e mai mult ieri. Nu se știe de ce. Iar copacul lui Pinocchio cu bani se pare că e, totuși, o poveste. Nici asta nu se știe de ce. De asemenea, nu se știe de ce, omul refuză să înțeleagă. Nenumărate cazuri de de înfrumusețare a realității, de încăpățînare/ patologie minoră…
Bine ai venit în regatul omului! Închide la loc ochii și fă ce face toată lumea! Fii propriul tău dușman!

Se compune muzica discretă a nopții din sunete suprinzătoare, în timp ce stau pe terasă pradă unei iritări (medie, pentru început, născută de lipsa somnului). Vîntul scutură iedera și cuburile din pahar; misterioasa mașină a gunoierilor troncăne îndepărtat; un coșmar aglomerează țipete dezarticulate într-un gît inert; televizorul unui surd vibrează indescifrabil la un etaj; aparatele de aer condiționat zumzăie. E ceva biomecanic, fără mesaj – pentru cîteva clipe, urechile mele fierbinți ating o acuitate Arecibo și le culeg pe toate.
Deasupra se văd cîteva stele clare, tremurînd patetic pe cerul care are cu jumătate mai puțin din temperatura de peste zi. Nu sînt multe, o mînă, și nu au nimic deosebit – în nici un caz nu sînt ouate de fantoma lui Debussy, sînt un trucaj tocmit de ayuntamiento în baza unui contract sezonier.
Noaptea prind cîteva ore de liniște, capul se liniștește, mă învîrt fără șansă printre lucruri care-mi amintesc de anumite treburi, cele pe care luna asta le-am abandonat cu bună știință. Mă apucă o senzație acută. N-are nevoie de prea multe să se nască, să se amplifice și să încarce tot ce-mi mișcă în cap cu semnificații grele. Tensiunea se face că dispare, dar rămîne la locul ei.
Ce urmează?
Cu urmează… cu ce, unde?
În general vorbind.
O, în general vorbind… În general vorbind, nu urmează nimic. Urmează același vechi efort. Urmează aceleași vechi planuri – nerealiste, pentru că neprevăzutul te pîndește după colț, probabil singurul campion al acestei lumi. Aventura nu însemnă safari, ăsta-i un clișeu pe care ți-l vinde compania de asigurări, ca să-și bată joc de tine. Aventura înseamnă să vrei să le faci pe toate… aventura însemnă să începi să vrei… aventura adevărată e sora geamănă a eșecului… abia dacă-i deosebești…
Așa că cea mai reușită partitură o deține paharul plin de cuburi. De fapt, e atît a de reușită, încît drumul spre pat e puțin cîș și, cînd nu o ia la vale, urcă abrupt. Lași în urmă cîteva gafe… (cum ar fi: heart breaking vs. heartbreaking). Dar cui îi mai pasă, a sosit domnul Cucă (vorba lui MV: hai la cucă!). Domnul Cucă și doamna MoonK… mirele și mireasa acestei lumi.
###
Am dus-o pe M înapoi în țară și senzația de smulgere a fost mai nemiloasă ca alte dăți. A fost o lună în care s-au amestecat atît de multe lucri luminoase, solare… Am senzația că încă mai e aici, încolăcită în fotoliu cu un laptop în poală… sau poate pe tersasă, veghind-o pe MV cu o răbdare autentică, nedisimulată, dar visînd la o bălăceală în piscina de peste gard. MV e ca furtuna – pe unde trece, cad copaci.
###
Bucureștiul în flăcări, oameni pur și simplu turbați, urîțiți, sălbăticiți. În autobuzul care ne duce la aeroport îl scap pe un puști (un timișorean care pleca în vacanță la niște prieteni, avea cartelă, dar nu i se înregistrase ce trebuia să se înregistreze) din ghearele a doi controlori cu fețe de borfași, mai aveau un pic și se suiau la propriu pe el. În Otopeni, coada la check-in pentru zborul de Madrid pare una într-o autogară din anii 80. Cineva care împinge un sac de ardei grași, cuprins de febra veselă a evenimentului la care participă, se miră că mă mir că nu se respectă nici o ordine. Ete, ce să spun, mi se răspunde. Chiar așa, ce să spui? Te întrebi dacă nu cumva în Barajas îl așteaptă neamurile cu o căruță.
Am reușit să pescuiesc cîteva cărți dintr-o librărie. Cela/ Familia lui Pascual Duarte mă apără de fauna din avion. O piatră prețioasă prinsă într-un inel simplu, de sîrmă, dar care împreună fac o bijuterie rară. O poveste clasică prinsă într-o schelă postmodernistă. Cartea nu-ți părăsește mintea nici după ce ai închis-o. Căci, după ce treci de supriza formulei, Cela știe cum să sape în capul omului chestii nasoale, fără să doară. Rîzi uneori cu acel rîs care ar putea fi la fel de bine un spasm. Și nici măcar nu folosește cuvinte tari (așa că ne-am scutitără și de dubioasele (sau duioasele?) pudibonderii de traducere). Acest roman e primul, publicat în 43, cînd autorul nu avea încă 30 de ani. Un asemenea debut, cu un stil atît de bine stăpînit și de șocant chiar și astăzi, cu o asemenea formulă care în epocă a apărut ca o îndrăzneală în plus… cu o asemenea profuzime nescremută, autentică… e ca un mugure feroce al unei revoluții, o carieră strălucitoare, plină de controverse.
############################
Rîndurile de mai sus au fost scrise cînd afară erau 40 de grade. Au trecut secole. Miez rece de toamnă, terasa e mai mult un decor pictat pe fereastră. Pînă nu scapă MV în el și răstoarnă ceva pe masa pe care au rămas ziare și pahare. De parcă nu toamna ne-a izgonit de afară, ci era glaciară instalată brusc.
###
Barcelona s-a văzut din goana evenimentelor. Și dacă ai răbdare să treci dincolo de toată ceața umană, ai ce vedea. Ne-a stat în cale și greva, care a fost un spectacol al confuziei neomarxiste amestecat cu dorința de inedit a turiștilor ”japonezi” (la mîna a doua, cei mai mulți păreau ruși sau, în orice caz, europeni din est care au învățat să călătorescă). Vechile clădiri administrative din zona portului te fac să visezi la vremuri în care doar vîntul mișca corăbiile spre larg. Păcat că e un oraș atît de la modă.
În ziua grevei, trecea pe Ramblas un grup de șmecheri înarmați cu steaguri roșu-negre și figuri încruntate, vrînd, probabil, să arate cît de porniți sînt împotriva capitalismului. După cum erau îmbrăcați și tunși, ai fi zis că au picat acolo dintr-o reclamă la Diesel.
O lună a reîntîlnirilor și întîlnirilor. Discuții prelungite și pedagogic filozoficoase cu A, seara, pe terasa unei pensiuni din Albaicin, cu vedere spre Alhambra. În toată acea frumusețe aproape nelumească, se auzea în noapte discret o ceată de romîni mestecînd dileme. S-a rezultat că munca cu sistem e o treabă serioasă… sau că lenea-i lucru dracului (căci poate să nască la nesfîrșit un cîrnat de motivații și explicații), depinde din ce parte privești problema. De asemenea, că e bine ca scriitorul să-și păstreze în minte gratuitatea actului său, ca să nu ajungă un funcționar încris în cursa comună a ambîțurilor. Gratuitatea actului, și nu a produsului. Se cunosc nenumărate cazuri în contemporaneitate de prea-scriitori care nu-și mai înfrînează vocația și zburdă pe cîmpia lui „e ușor a scrie versuri” cu aerul că-i așteaptă un Nobel. Îi așteaptă gloria searbădă a clipei, pentru că persevereța dă roade pînă la un punct, chiar dacă restul calităților au rămas de căruță. Face parte din farmecele vieții.
În mod cît se poate de definitiv, Granada se trece în capul unei liste scurte pentru premiul Orașul Mileniului.
###
Să crezi că Herta Muller se pretează la acest joc romînesc de comuniune publică, în care eu te complimentez pe tine și tu mă complimentezi pe mine și la sfîrșit toată lumea ne aplaudă importanța și meritele însemnă o inadecvare cel puțin ciudată. Toată lumea știe cît e de imprevizibilă, un pic de prudență nu strica… Nu poți să-l acuzi pe editor de premeditare, dar cred că publicitatea prin scandal e a doua natură a multora din personajele publice romînești. Și totuși îmi vine greu să cred că nu știa cu cine stă de vorbă…
Pe de altă parte, dacă editorul tău în România te invită și te bagă într-un program, poți fi un pic generoasă și poți să sari peste provocările lui caraghioase, dacă tot ai acceptat convenția. Discursul radical al Hertei Muller părea mai sincer în Germania. Altfel, i se împleticește printre slăbiuni omenești – după atîtea vorbe grele la adresa României, venirea în București cu Nobelul în buzunar miroase a demonstrație răutăcioasă. Îmi amintesc o replică citită în presa spaniolă, cu ocazia apariției unei traduceri: dacă nu ajungeam în Germania nu eram nimic. Nu era nimic nici dacă NU s-ar fi născut în România. HM trebuie să-și limpezească, dacă poate, natura duală a succesului ei. Natura duală a dramei ei.
Se pot face multe speculații, multe dintre ele cu temei – e ușor detectabilă și o anumită cantitate de vanitate în acest joc. Însă cecea ce mi se pare cu adevărat trist e faptul că trecerea timpului nu vindecă boala. Pentru că toți acești oameni încă mai sînt, după atîta amar, bolnavi de comunism. Au rămas în trecut. Și nici nu se pot vindeca, pentru că asta însemnă ceva ce nu posedă: un anumit tip de inteligență care să-i ajute să accepte lucruri. Nenorocirea și mai mare e faptul că spațiul public e ocupat de această patologie. Am zis publicitate… deși mă refeream și la asta, umplerea lui cu acest tip de discurs prin orice mijloace. Iar mentalul colectiv romînesc e prins în această buclă nesănătoasă.
Și dizidența și ne-dizidența a rămas cu pedala apăsată. Poți să înțelegi evazionismul de care au fost cuprinși scriitorii, intelectualii (frica avea din ce să se nască, lipsa solidarătății romînești era, de asemenea, congenital, o infirmitate, cum de altfel lipsa susținerii rezistenței din exterior e un subiect dureros – s-a întîmplat în celelalte țări din blocul estic, dar nu în România). Începe să devină suspect abia în anii de după, cînd mulți încearcă să-și recupereze vocea propunîndu-ne cu insistență adevăruri trase de păr. Și devine și mai suspect cînd toată acestă poveste ajunge să se discute cu mult prea multă vehemență, pe un ton de adevăr profund. O revăsare de indecență care după 20 de ani nu-și slăbește intensitatea. Perversiuea vremurilor a fost adîncă și stranie… cazuri pe personaje care acumulaseră un presigiu și care, din poziția lor și cu greutatea cuvîntului lor, încercau să „împace” lucrurile, făcînd în mod paradoxal jocul sistemului. Rezistența prin cultură a fost o strategie de înțeles, dar nu ai cum, cu oricîtă bunăvoință ai privi lucrurile, să o numești dizidență. Tăișul cuvîntului a fost transformat în balegă, ăsta e un adevăr.
Capacul comunismului românesc a fost cumplit de apăsat. Toți cei care au țîșnit de sub el au dat o bătălie crîncenă, inumană. Așa că nu e de mirare că steagul dizidenței autentice, de cele mai multe ori, a ajuns steagul unei nebunii. Nu se putea altfel. Și e cu atît mai dramatic cu cît aceste lupte au devenit exclusiv personale, sub steagul acestor oameni nu s-a strîns nimeni. Dar se pare că, celor care au avut noroc, exilul nu le-a adus alinarea. Au rămas într-un discurs răzbunător, imputîndu-le, poate de multe ori cu temei, lașitatea, celor rămași. HM nu e singurul caz. Nici după 20 de ani, cînd viața le-a oferit lumină, carierele pe care și le-au dorit și tot restul nu pot ieși din mizerie. Încă se întorc să scuipe peste umăr. Probabil că, de fapt, n-au plecat niciodată.