Mi-am pierdut o jumătate de zi mutînd blogul, deși, în acest moment, arhiva e incompletă… nu ştiu exact de ce. Poate că, totuși, vine și restul.

Temele din Tumblr sînt mai inspirate și mai elastice. Probabil că-mi voi exitinde blogul într-un site minimal de autor, fără să mai pierd vremea încercînd să adaptez teme în iweb, să-mi caut domeniu și hosting.  E un mod plăcut de a-ți pierde vremea, dar la un moment dat te ia o senzație de van… ești om, nu trăiești 800 de ani, ca măslinii din Catalunia, nu trăiești nici măcar cît o cioară, deși ești mult mai mare decît ea… Și fumează mai puțin dacă vrei să-ți cunoști nepoții. Altfel, nu-ți bate capul, are grijă statul să te omoare în fiecare zi, încet, cu grijă, că tot nu are altă treabă. Sau vreun semen care tocmai și-a dat seama că nu poate să te iubeacă… dar deloc – pentru că oricum e mai deștept și mai frumos ca tine. Deci… fă ceva util!

Idei neterminate… Un subiect încîlcit, greu sa-l duci la capăt, pentru că firele iau direcții neateptate. Tragi de unul și nu scoți mărgica lucioasă a unei idei, ci o întreagă lume, gemînd de dureri ascunse. Vorba aia… ghemul fundăturilor.

Herta Muller nu e e imprevizibilă, e intransigentă, ba chiar aș spune, ca să-mi corectez eroarea, că e, deci, previzibilă. Într-un fel, asta e averea ei. Dar și ceea ce o uzurpă. Pentru că Adevărul-cu-orice-preț scos din adăpostui actului artistic, devine un joc riscant, te poate transforma într-o creatură provincială, în ceva nefrecventabil (deși Nobelul funcționează ca un deochi). Convenția spațiuluiui public presupune ceva mai multă finețe, adevărul emis prin viu grai are nevoie de batistă – invocînd măcar un simplu și banal calcul pedagogic, dacă nu chiar legea politeții. De sub o haină neagră n-ai cum să scoți strălucire, cel mult un popă acru de țară. Dar HM s-a întors acasă. Aici, Adevărul răsună în piața publică de milenii. E voie să fii profet cînd și cum și unde dorești. Aici, convenția spațiului public e tulburată în continuare de o veche tară (se pare că s-a transmis chiar și la tineri), așa că e chiar indicat să te calci public pe bombeuri cu cine se nimerește. E semn de originalitate. De aplauze furtunoase n-am dus niciodată lipsă.

Nenorocirea ia proporții cînd ne întoarcem la actul artistic autohton. Llosa e un munte, la fel și Herta Muller (chiar dacă ne bate), să ne facem, deci, poze cu ei. Dar cînd vine vorba de literaturile autohtone, să nu tulburăm vechii zei stilistici – ca tot ziceam că evazionismul n-a pierit. Succesul local se măsoară la suprafață, cu metrul lustrului. Și iată cum se naște o idee trăznită: Mircea Cărtărescu un Nobel românesc. În această privință, nu cred că autorul are o vină – probabil că modestia lui funciară e serios încercată. Are, însă, o vină (cînd se apără de HM, care trage cu pistolul la întîmplare), afirmînd negru pe alb în evz că Levantul e o parabolă violentă împotriva dictaturii. Violentă? Probabil, dacă tot am vorbit atît despre asta, că e cel mai faimos exemplu de evazionism.

Completamente pe dos, curat ghem al fundăturilor.

1989. Aveam nevoie de un pic de documentare, ca să mă apăr de stupizenii enunțate solemn sau pentru scrupul cronologic sau altele – un roman autobiografic funcționează, totuși, pe bază de adevăr. După 20 de ani, cînd începi să sapi în povestea Revoluției, cazi pe gînduri. Adevărul oficial stă într-o rînă. De fapt, stă atît de rău într-o rînă, încît am o altă dilemă pe cap. Ceea ce găsesc în cărți, site-uri și alte surse nu sună ca știrile ultimor ani. Ce fac cu acest discurs neașteptat cu care mă trezesc în brațe? Revoluția trebuie să fie o poveste fără teză. Documentarea trebuia să-mi folosească doar ca să colorez fundalul și să pun ordine. Noroc că pînă să fie autobiografic, e mai mult roman, deci o sa-mi asum libertăți.