S-a înregistrat o victorie neașteptată. Timp de 5 luni am avut o casă în care piesele au stat ca într-un depozit. Adică vedeai canapeaua că e canapea, la fel masa și ce mai e pe aici. Dar toată socoteala era bîntuită de duhul neterminării. Miracolul s-a întîmplat cînd au apărut un covor pe parchet și niște poze înrămate pe pereți. Cuverturile le-am întors pe partea cealaltă. Cîteva amănunte decorative care practic ne-au mutat în altă casă. E oare posibil? Se pare că da. Covorul e rudă cu vehiculul lui Aladdin, fiind iranian, de lînă (pentru asta am primit un certificat de garanție și instrucțiuni de spălare). L-am cupărat de la colț, de la Alicia, care are ceva din distincția unei aristocrate arabe, deși urmează să vîndă tot și să-și închidă afacerea – nu se menționează criza ca cauză. Din discuția pe care o poartă cu L a reieșit că trăiește de vreo 20 de ani în Spania. Ciudat cum se leagă lucrurile din nou – mă tem că preocupările și obsesiile mele funcționează ca un atractor. Acum 21 de ani, Ceaușescu a făcut o ultimă vizită în Iran, să semneze cîteva contracte militare, să cumpere o mînă de teroriști, să-și ducă la adăpost valiza cu diamante. După care s-a întors la timp, să fie executat. Dacă-i spuneam povestea asta Aliciei poate am fi obținut o reducere. Dar eu hablo muy poco, în general vorbind, nu doar espanol.

Refrenul ăsta păgubos (hablo muy poco espanol) a avut partea lui de comedie la grădinița lui M. I l-am servit uneia din fetele care au grija de copii, cînd m-a întrebat ceva complicat. S-a holbat mirată și i-a venit o idee, așa că m-am trezit că produce de undeva o hîrtie și un pix pe care mi le-a întîns mormăind ceva. Poate că nu poți să vorbești, dar poate că poți să scrii. Uluitor!

Mă uit pe Guia de ocio care e un fel de 7 seri. Un fel de 7 seri cît o carte de telefoane, Madridul geme de evenimente mari și mici. E foarte ușor să nu vezi nimic în acest ghid. Eu nu văd, mă intimidez, de obicei L e cea care știe să pescuiască chestii. În weekendul trecut am văzut o expoziție de expresioniști americani – Hopper printe ei. A scris despre ea Munoz Molina in Babelia. Așa că am legat-o pe M în cărucior (nu vrem să ajungem atît de celebri la o vîrstă atît de mică, printre toate acele lucrări care costă cît jumătate de Africa) și ne-am dus să căutăm această sală de expoziții MAPFRE. MAPFRE e unul din coloșii de asigurări locali și, așa cum se întîmplă în zona finanțelor semnificative, au un buget destul de sănătos pentru cultură, urbanism, tot ce ține de comunitate. Înțeleg că acestă sală dichisită e mai tot timpul plină cu ceva.

Cum vine weekendul iar, răsfoiesc Guia. Și dau peste un concert cu Lydia Lunch, în Valladolid. Funny, în aprilie, înainte să venim aici, era în București. Am ratat concertul, pentru că n-am reușit să mă mai mișc de oboseală. Aprillie a fost ca un Halloween prelungit, e ca memoria unei traume, abia dacă îți amintești ce s-a întîmplat.

Alte ratări mărețe… luna trecută l-am ratat pe Ellis. Mondadori l-a adus să lanseze Suites imperiales traducerea ultimei producții, despre care autorul declară că e cea mai bună carte a lui. Momentul s-a produs într-o sală la Complutense și a fost moderat de Ray Loriga. Împușcam doi iepuri, so to speak. Nu știu ce s-a întîmplat la Complutense, dar din această charla electronică în El Mundo se pare că autorului nu prea i-a priit momentul. E tăios… mă rog, întrebările îl silesc. Dar e și suprinzător, inteligent, brutal de onest, într-o manieră economicoasă, fără fasoane. L găsește prin presă o altă replică de-a lui: azi, o carte trebuie să fie foarte bună ca să o termin, avînd atîtea alte distracții la îndemînă.
Acum doi ani, cînd i-am luat interviul prin telefon, scria Imperial Bedrooms. Erau varză amîndoi – și el, și cartea. Avea îndoieli și în privința celorlalte romane. Și nu i-a fost rușine să recunoască. Părea atît de deprimat, încît am ieșit din cîmpia interviului și l-am bătut pe umăr cu candoare: scriitorul nu e locomotivă, se mai blochează – Glamorama (tocmai o terminasem de tradus) e o carte mare. A rîs, probabil că nu se aștepta… Acum aș fi putut să-l bat pe umăr, peste o mulțime de studenți de stînga întînzîndu-i exemplate pentru autografe, să-i amintesc: vezi, te-ai temut degeaba. În orice caz… e o lume mică… lucrurile se leagă ciudat…
Dar în ziua în care s-a produs evenimentul la Complutense, noi alergam spre Barcelona.