Noiembrie.
Am rămas cu o îndoială după ce am scris despre Levantul ce am scris, din ceața memoriei. S-a născut un pui de vină, așa că am pus mîna pe carte. În mod cît de se poate de cert, e o alegorie, în mod cît de se poate de cert există semnele unei posibile dizidențe. Dar e bine, totuși, să fim realiști. Acest lucru s-ar fi putut întîmpla doar dacă Ceaușescu era un membru cinstit al Academiei, iar poporul român Cenaclul de luni. Nu s-a putut întîmpla și din alt motiv cît se poate de simplu: volumul a văzut tiparul în anul 1990.
Levantul e un pistol de aur ascuns piesă cu piesă într-un mărăciniș al istoriei, dacă ar fi să fim în ton.
O fi memoria un animal subiectiv, dar există lucruri care nu mai pot fi altceva decît ceea ce sînt. De ce să pui lumină pe ele vorbind ciudat, suferind de autoamăgiri?

Dar iată cum își vîră dracu’ coada în trebile omului. Căci n-a trecut mult de la omeneștile dovezi de revizionism pe care memoria intelectualilor le-a produs și ne-am trezit cu acest spectacol uluitor: funeraliile lui Adrian Păunescu. Al cărui cenaclu s-a bucurat (și se pare că încă se mai bucură) de mult mai mult succes decît acela în care își arătau curajul poeții adevărați – chiar și așa prudent și ambalat în lustru.
Țipă iar ironia. Parcă auzi întrebarea: Ia uite ce chestie, pentru ce să te mai omori atît să… convingi pe cine… că ce?
Își vîră dracul coada, măcar puțin, măcar formal, pe la suprafață, și-n afacerile Hertei Muller. Căci cum să fie altfel cînd traducerea în limba română a a romanului-mărturie (de intensitatea unui Nobel) e semnată de un nume în care ecoul proletcultist nu s-a stins (dacă tot ne mai frămîntă așa rău comunismul), își mai întinde răsunetul neplăcut?

Nu știu îți vine să crezi că la români nu se poate altfel. Decît îmbîrligat, cu deformări ciudate ale memoriei, grav și ineficient, apucați de patime. Pierzînd toată distracția, căci nimeni nu pare să vadă că plutim pe icebergul numit Ironia sorții, undeva la polul întunericului.

E un calcul complet neonest, un mod de a gîndi lucrurile împotriva naturii, vine probabil din lipsa unui instinct elementar, care în cele din urmă, nu e altceva decît instinctul unui animal puternic și sănătos. După 20 de ani, românul, dacă nu se justifică (pentru că asta face și atunci cînd pretinde adevărul), e nostalgic.
Am fost în partea întunecată a blocului estic, acolo unde interesul occidentului n-a mai ajuns decît, în mod ironic, doar atunci cînd toanele lui Ceaușescu apăreau în vest ca un cui în pantoful sovietic. Nu ne-a aruncat nimeni colacul, ca Papa polonezilor (via, a dracu’ treaba, CIA). Nu aveai de ce să te agăți, bezna (lipsa oricărei speranțe) era totală. Sistemul și-a făcut treaba cum trebuie, am fost complet izolați. Europa Liberă, Vocea Americii erau garanții mult prea plăpînde, o voce prin perete, aproape de nicăieri. Poate de aceea, curajul puținilor dizidenți, atît de singuri și neapărați, a sărit pîrleazul în grădina nebuniei.
În ceea ce privește strict cazul HM vs România… suferința, umilința îngrozitoare prin care a trecut scriitoarea (n-a fost singura din etnia ei) avea acest mic, dar foarte întemeiat cîrlig de care să-și agațe speranța: Ceaușescu vindea minorități. Oricît de cinic sună… e un adevăr.

Te întrebi pentru ce atîta mizerie la 20 de ani, cînd deja lumea duce bătălii în alte coordonate? De ce, cînd deja mizele în lume sînt cu totul altele, măcar aparent, de ce să îmbîcseşti viitorul cu aceeași veche boală?
E evident că acum nu mai e posibil ce n-a fost atunci? Unde oprești (psih)analiza?

Decembrie
M-am închis în acestă traducere ca în mină. Probabil cea mai intrigantă carte care mi-a trecut vreodată prin mînă. Există un şir de cărți provocatoare care îndrăznesc să scuture vechiul copac.
Dave Eggers o face cum nu te aștepți, grozăviile lui sînt atît de verosimile și de aproape de ceea ce se cheamă un om normal, încît toată povestea devine și mai insuportabilă. Efectul de triplează, pentru că e vorba de un roman autobiografic (memoir), deci te bagă într-o convenție în care trebuie să iei poveștile de bune – ele s-au întîmplat, nu sînt produsul imaginației. Detabuizează suferința bolii, cancerul, mizeria trupului cu o candoare insuportabilă, derulînd în permanență discursul în baza acelui al doilea gînd (rușinos, trecut de obicei sub tăcere), dincolo de dramatismu/ tragismul situațiilor: cum arată de fapt o tumoare, cum să ne purtăm în preajma unui muribund, sîntem niște persoane detestabile dacă de fapt facem altceva decît ceea ce fac oamenii în astfel de situații (ce ipocriți!), dacă sîntem într-o situație mizerabilă avem voie să facem orice, să ne purtăm oricum? Strania aventură a orfanilor Eggers, el, Dave, autorul/naratorul, asumîndu-și rolul de tutore al fratelui mai mic, e spectacolul unei lupte cu lumea și cu acestă condiție în care se trezesc aproape peste noapte. Trage preșul de sub toate credințele comune, își trage chiar și sie preșul în spiritul acestei onestități brutale, toată frustrarea, furia fără direcție, mărturisită sau camuflată îl aruncă în repetate rînduri în brațele grotescului, al ridicolului aproape intolerabil, pe buza promiscuității, totul e analizat în permanență într-o manieră halucinantă, nevrotică, scoate din cele mai obscure și intime cotloane ale conștiinței tot ce e de scos (mai degrabă ce nu e de scos), stoarce din cele mai triviale și mai aparent inofensive lucruri înțelesuri neașteptate și le înscrie în sistemul lui paranoic de asociații, deturnează spre înțelesuri neașteptate și reușește chiar să obțină compasiune, emoție în urma celor mai demente sau meschine gesturi… moartea, amenințarea cu sinuciderea, boala, accidentele stranii se produc în jurul protagonistului pentru a-i amplifica angoasa… în cele din urmă, se jupoaie de viu cu voluptate în fiecare pagină, pentru a se arunca în brațele cititorului. Impudoarea devine greu de suportat, aproape semnul unui prost gust. Dar cartea se și dezamorsează în permanență, situațile iau adîncimi și deschideri neașteptate din pricina ironiei permanente, a umorului, a intervențiilor prin care autorul arată că știe foarte bine ce face în fiecare clipă, cele două fețe ale celor mai multe situații se răsucesc cu repeziciune și rezultatul, în ciuda chinului la care supun cititorul, e spectaculos. De fapt, toată prefața cărții e aproape un manifest postmodernist impecail, abil, face ca tot coșmarul (cît se poate de la îndemînă) care îi urmează să alunece pe pojghița unei inteligențe inepuizabile, alerte, vii, acrobatice direct în mintea cititorului pur și simplu crispat.
Așa că intru în mină și iau cu mine și un ciclu de răceli care se pare că ne face faimoși, căci mucii, stările febrile, stările proaste se mută prin casă de la unii la alții de parcă au ieșit din cartea lui Eggers. Lui L. îi ie teamă să nu pățim ceva cînd o termin de tradus. Iar eu trag de mine să nu-mi pierd complet mințile, trag de ea să nu-i pierd șirul, în același timp pățind stranii iluminări în zona acestui gen de literatură, cartea mea zăcînd în sertar ucisă de îndoială. ĂSTA e un roman autobiografic, ce scrii tu e un rahat pleoștit.

În mod ciudat, cînd ajung cu toate (traducere, răceli, nervi) spre un final, primesc de la Bogdan Suceavă romanul lui autobiografic, Noaptea în care cineva a murit pentru tine. Doar că autorul, pentru că nu vrea complicații, o plasează sub un avertisment: n-are legatură cu realitatea, e ficțiune. Cine e ficțiune, tu? Revoluția? Personajul care în final moare într-un mod absurd? Dacă azi vrei tragedie, așa cum declară BS, nu trebuie decît să deschizi televizorul și să scoți din el cîtă tragedie vrei, depinde doar de autor să facă din ea altceva decît divertismentul dubios pe care îl fac știrile de la indiferent ce oră. Asta în cazul în care nu ai despre ce scrie. Dar despre momentul 1989, dacă ai fost acolo, e suficient să povestești, așa cum poți să o faci, ascunzișul ficțiunii fiind complet păgubos. E un roman, cu un indice de autenticitate ceva mai sporit, nu un manual de istorie. Îi comunic autorului, foarte supărat, observațiile, după ce frunzăresc cartea – abandonez lectura pentru cînd voi termina cu Eggers.