fără idei

Ai o acută senzație de greșeală, de lume care și-a pierdut complet mințile, de fiecare dată cînd vezi ce industrie se dezvoltă în jurul unui copil. E o speculă cu un grad de perversiune atît de crescut, încît simți cum îți dau tîrcoale cele mai oribile gînduri de răzbunare. E aproape satanic, funcționează fără greș. Treci pe lîngă un chioșc de ziare și sînt cel puțin 10 reviste care stau ca niște păduchi pe brandul Disney. Niște păduchi mari, colorați, cu acele figuri prietenoase cu care un copil își alină chinul de a fi mic și neajutorat: Mickey Mouse, Pocoyo, Dora Exploradora, whatever. DVDul care se găsește în țiplă, dacă reușești să-l extragi din ambalajul dușmănos, dureză mai puțin de 5 minute, nefiind altceva decît un teaser, iar jucăria, daca e și o jucărie, se face bucățele în mîinile voinice ale unui copil de 3 ani. Ai dat banii pe un căcat. Pentru că pe un bidon de apă din plastic roz apare figura lui Hello Kitty, costă dublu. De fapt, orice produs care are imprimat pe el un astfel de element al condiționării costă dublu. Copilul vede păduchele colorat, nu cotează că din bidon curge apa pe el sau că haina își pierde nasturii pînă la colț, și devine neom, zvîrcolac, cade pradă unei vrăji fără inimă.
Poate că cutremurul n-a ajuns încă la tine, dar pînă una-alta nu te plictisești, te lupți cu un ambalaj smintit, te lupți cu păduchele care ți-a șutit copilul.

Sau…
Poteca asta e vieții umblă al dracului de cîș. După șirul de pățanii al ultimului an, trăiam, naiv, convingerea că viața îți mai dă și răgazuri. Nu-ți dă, îți scoate în cale un prostovan fălcos și încăpățînat, pare personajul negativ dintr-o parodie anticomunistă, pare Sergiu Nicolaescu interpretînd un erou. Bezna e unisexuată, ca melcul. Melcul e un fruct foarte popular, chiar și în cele mai rafinate meniuri. Deci: bezna n-are sex, n-are nici nume… pare un agent dublu. Dublu, pentru că circulă liber chiar și pe sens unic, unde n-are ce să caute, nu ține cont de logica lucrurilor, de coerență, de faptul că omul nu trăiește mult. Tu credeai că mănînci fructe de mare, dar tocmai ți-ai înfipt dinții în același vechi rahat pietrificat. Iar făclcosul e mîndru, ca orice prost care tocmai ți-a arătat cît e de mare.

Sau…
Nici măcar propria mea mamă nu mă slăbește. Sînt oameni care vor foarte mult să te ajute, dar în termenii lor complet anacronici, trădînd un soi de egoism ale cărui acute freudiene stîrnesc dezastre. Trăiesc pe o singură șină, încăpățînarea obtuză nu se înmoaie în fața argumentelor, a legilor conviețiurii, e evidențelor, a propriilor experiențe tormentate și eșecuri. Doar lor le pasă, ei nu greșesc niciodată, iar dacă îi scuturi se lezează. Și nimic nu îi vindecă.
Așa cum pe mine nu mă vindecă nimic de nevoia da a le face să înțeleagă. Iată, fiecare…
Aveam rețineri, tulburîndu-mi straturile sedimentare ale copilăriei și ale adolescenței, în încercarea de a scrie acestă carte… nu se poate să o fac un personaj atît de… patetic. Dar aceste ultime discuții la telefon mi-au stîrnit și mai multe amintiri. Mi-au adus aminte încă o dată că nu e cazul să-mi fac prea multe griji… Poate că e dureros, dar nu e cazul… Nimeni nu e cine crede el că e, cu drepturi depline. O bucățică din fiecare e la ceilalți. Așa că… găsesc mi-am plătit prețul, am voie.
Satre a fost la rîndul lui un mare stupid. Infernul sîntem noi toți, la grămadă.

Sau…
UIți cît de fragil e totul, prins în goana nevoilor, prins între două teancuri de facturi, oarecum preocupat de grija de a-ți găsi un stil, chiar și în mașina pe care ți-o cumperi, mîndru de micile cogitații pe care le naști ca pe un deochi împortiva greutăților (poftim, ți-ai făcut și blog), încercînd să prinzi ultimul tren al somnului. Prins între certitudini și aroganțe. Și iată că televizorul nu-ți mai arată un copil plin de lanțuri la gît, cîntînd arii din Rigoletto, ci niște ape năvălind peste uscat, adunînd în cîteva clipe truda omului și transformînd-o în nimic. Nici măcar nu înțelegi exact la ce te uiți, ai mai văzut așa ceva într-o duzină de filme. Doar că acum pur și simplu se întîmplă. E un dezastru.
Nu-ți mai arată arată unghiile negre autentice ale vreunei concurente apetisante, gătind la foc de lemne pe o insulă paradisicacă, prinsă în goana milionului de dolari în Supraviețuitorul. Îți arată imagini live din ultimul război din Orient. Abia dacă mai are importanță unde e. Undeva lîngă Iran. Chiar și asta ai mai văzut într-o duzină de filme. Imaginea de neșters, din Jarhead, a cîmpului de sonde incendiate printre care rătăcește un cal ud de petrol e ceva ce nu vei vedea niciodată live.

Sau…
Afară plouă, e martie, e frig și plouă. E drept, afară, undeva în grădină, o mierlă pare dispusă să se întreacă pe sine. Dar plouă. Plouă. PLOUĂ! Plouă? Plouă… Și e frig, 9 grade, 5 grade. E legal? La sfîrșitul lui martie?
Azi, duminică, ies să cumpăr ceva, în trotuarele străzii pustii se reflectă un cer limpezit brusc și coroanele înflorite ale cîtorva copaci.

Dar..
De ce Philip Roth are voie să scrie o carte atît de simplă ca Povestea lui Orișicine și să fie mare? Pentru că poate. Există scriitori care scriu doar ca să fie scrie scriitori. Și există scriitori care scriu cărți. Și mai există acești scriitori care, chiar și atunci cînd scriu cărți ca să fie scriitori, scriu, de fapt, cărți. Nu-ți convine, dar nu ai ce face.
Cu Roth știi la ce să te aștepți, nu te ferește de pachetul slăbiciunilor omenești de tot soiul… sexualitatea, mizeria decăderii fizice, apoi vine cu simțul moral exotic care se scurge pe sub coaja surdă și ipocrită a gîndirii comune. În plus, în Orișicine nu mai vrea stil și nici umor, pentru că e bătrîn și sigur pe el, și-a făcut plinul. Cu toate astea, nu scapi ușor, îți dă idei, măcar că te mută cu abilitate într-o psihologie la îndemînă, poate anticipînd… sau poate nu…
Întărind un pic idea: se poate să nu-ți placă tema (sau autorul), dar nu romanul.
Un citat memorabil din Orișicne (îi aparține unui fotograf american): Amatorii caută inspirație, noi, restul, ne așezăm la masa de lucru.  

Dar…
Trei tigri e pe masa de lucru, o deschid din cînd în cînd. Oriunde. Felul cum e tăiată frază, micile insighturi ce răzbat din episoade, dialogurile inteligente, de o autenticitate care te absoarbe fără să sufli, jocul nestpînit de referințe, asprimea, obscenitatea, desenul unor cruzimi și nebunii amestecîndu-se cu cel al fundalului exotic, vibrația rară care ți se transmite prin elemente mici, neașteptate… Nu sînt multe cărți care îți permit să le tratezi ca pe o sticlă de whiskey.

Dar…
Sîntem la Toledo, ne bucurăm de un moment însorit în compania lui lui F și N (care a vrut să-l vadă pe El Greco la el acasă), cînd ne sună de la gradiniță: MV are ceva, zace. Venim glonț în Madrid, MV e pur și simplu inertă, scîrție fără vlagă, alergăm la spital, consultație, analize, scarlatină. Carantină 10 zile, antibiotice, așa că pula grădiniță, tot programul se reconfigurează în jurul acestei situații neașteptate. Ca să-mi văd de escuela, L trebuie să vină acasă să stea cu M. Și așa mai departe. Obosim o dată în plus și aproape că rămînem fără soluții, eu rămîn fără soluții stînd aproape toată ziua cu M, care ba vrea, ba nu vrea la oliță, vrea iaurt (jumătate din el pentru redecorațiuni interioare), vrea afară cînd plouă, vrea afară și cînd nu plouă, vrea în general toate acele lucruri firești pe care le vrea un copil ca să-și înnebunească gardianul obosit și rămas fără soluții (și care se depărtează de gloria lumii pe pluta lui precară). Dar care descoperă, deodată, această cacealma, acestă plăcere de a-și învîrti pe degete copilul de 3 ani și de a-l învăța prostii, și de a face jucării din nimic și de a descoperi din cît de puțin, dacă-ți depășești capul, poți să obții ceva despre care îți vine greu să vorbești. Și care descoperă plăcerea absurdă de a se întrista că cealaltă M, pe care MV o strigă de multe ori cînd îți e lumea mai dragă, nu e aici, în acest moment.

Și…
Surfînd în Youtube am dat peste Vortex. Capul plin cu anii 80 funcționează ca un magnet, nu mă mir că îmi ies în cale chestii rare. Citisem despre film, nu l-am văzut.
Dau și peste Chrome, de care nu aveam habar. Ajunge pe stickul din Kitty, pentru desăvîrșirea culturii muzicale, în trafic.
Și în cele din urmă găsesc ce caut. Cabaret Voltaire, care mi-a oferit fundal muzical pentru clasa a 12a.
Anii 80 au avut niște supape, clar.

Reclame