Într-o duminică crepusculară de martie intrăm în Museo de America, să vedem Codicele maiaș cunoscut sub numele Tro-Cortesianus. Toate civilizilizațiile mezoamericane sînt înșirate în acest muzeu cochet și deodată ai în față evidența: elementul comun cel mai frapant sînt, intr-adevăr, aceste ritualuri sîngeroase (pe de altă parte, pune secolul 20 într-o vitrină și vezi ce-ar zice de el Epoca bronzului). Există și piese Chimu și Moche – băieții cu ciomege care i-au marcat lui Burroughs imaginarul. Ba chiar la un moment dat dăm și peste niște capete micșorate, care atîrnă de sfori, ceva mai mari decît niște mingi de tenis. Nu ne plictism, pentru că un lucru duce la altul și toată socoteala devine stimulantă. Singura care nu pare impresionată de toată povestea e MV, care ar vrea sa tragă niște ture printre vitrine, așa că începem să nu ne plictism, dar într-un mod nedorit. Pentru că MV tinde să devină o situație, scapă de sub control, renunțăm la scopul vizitei și plecăm spre ieșire. Codicele se amînă. Dar la ieșire ne întoarce un regret: dacă tot am venit pînă aici…. Întrebăm o supraveghetoare unde se află, totuși, acest document infam. Al final del todo, ne răspunde. L remarcă ironia involuntară – să sperăm că n-am asistat la o profeție, isteria lui 2012 se leagă de aceste pergamente. Care nu au nimic impresionant, în sensul acestei demențe recente, sînt niște scrieri care vorbesc într-un desen ciudat despre viața acelor oameni care nu aveau internet.
Afară, liniștim micuța recalcitrantă cu o tăcere sumbră, în timp ce fumăm și privim cum soarele apune rece peste Casa de campo. Sîntem foarte obosiți. Și foarte singuri. De ce? O întrebare la care n-ar putea răspunde Viracocha. Sau Pakal. Sau Quetzalcoatl. Dacă s-ar uita prin vitrina ferestrelor în acest furnicar plin ochi cu stimuli inutili, cu eșecuri administrative, cu resurse irosite, cu timp mort putrezind sub inimi șterse, de funcționari, cu gîndire fără orizont, de înecat. Noi sîntem sîngeroși? Voi sînteți… patetici.

Printre cele mai vechi plante cultivate de om se numără canabisul. Dincolo de uzul practic (vorbim despre biata și umila cînepă), planta are nenumărate foloase în teritoriul medical. Pînă la prohibiție, tinctura de canabis era nelipsită din trusa oricărui felcer american – se spune că o foloseau chiar și pentru a liniști copii trăsniți (ai părinților obosiți?).
Printre altele, canabisul conține o enzimă care omoară celulele canceroase. Există studii care dovedesc acest lucru.

Centenar Cioran la Circulo de lectores, în buricul Madridului, cu Savater în capul listei de invitați spanioli. De la un anumit moment, discuțiile iau vesel calea evocărilor anecdotice, uneori opera aproape că rămîne undeva în margine, strigîndu-și, un pic cam orfană, autorul. Acestă primă parte a serii sărbătorește atipic o minte atipică. Noroc cu partea a doua, vine Apocalipsa să ne bage bine în cap, ne plimbă de mînă printr-un fel de muzeu. Cioran, în aceste filmări (mai puține decît te-ai aștepta), are 79 de ani. La 79 de ani, trupul i s-a uscat, a rămas doar flacăra. Care arde spectaculos, taie neîmpăcat poteci dincolo de pădurea tutelară a gîndirii formale. În linii mari știi la ce să te aștepți, dar răspunsul lui vine de fiecare dată suprinzător. Orgoliul unicității nu l-a slăbit – omul care a refuzat lumea, aflîndu-se, probabil, în cel mai rîvnit oraș de pe pămînt… Trebuia să ajungă acolo, ce relevanță ar fi avut să o facă din capitala unui… neant (valah, vorba lui)? să refuze ce? premiul Uniunii Scriitorilor (în epoca Zaharia Stancu)?
Fără alte obligații decît propria gîndire, antrenată să ia în piept numai cărări neumblate, să caute numai expresia insolită. Cioran nu a fost un filozof, a fost o fire pe dos, cu un uluitor dar al expresivității. Cioran a fost un artist care, după ce și-a creat creat mitul, l-a întreținut cu cel mai infam material: refuzul. Cu asemenea haine pe el nu putea căuta compania Academiei franceze, ci doar a lui Beckett.
O dovadă grăitoare a gîndirii completamente în răspăr a venit și de la Florin Ilieșiu, realizatorul filmului, care povestește că vrînd să-i arate lui Cioran materialul filmat a descoperit că filozoful nu avea televizor. Ai spune că se afla în acord cu gîndirea intelectuală contemporană, supărată pe agentul imbecilizator. Dar răspunsul lui Cioran explodează: am avut unul, dar a trebuit să scap de el, îmi era teamă că n-o să mai fiu în stare să-mi iau ochii de la apocalipsa care năvălea prin el.
O alta vine din Exerciții de admirație, o găsesc deschizînd din întîmplare cartea chiar la scrisoarea către Savater, spaniolul îl rugase să scrie o introducere la un volum de Borges. Ce greșeală fericită! Stă dovadă în Exerciții…
Cînd Cioran își exprimă dezgustul față de cuvîntul „operă”, rîndul din fața mea se scutură de rîs. Sînt tineri, îmi imaginez că ar putea fi colegi cu D, care îmi mărturisea cu o mirare ingenuă că toți colegii lui din universitate scriu. Cîți aspiranți nu-și hrănesc iluzia cu acestă cacialma? La 79 de ani, bătrînul farsor își permite această greață… știe foarte bine acest lucru. Și știe și cît de savuroasă (și sănătoasă) e acestă vanitate al cărei soare țipă prin fumul de cuvinte.

Probabil că e luna descoperirilor tîrzii. Dau peste Glenn Branca. Știam că e una din figurile proeminente ale valului No Wave, începutul anilor ‘80, New York. Știam că le-a fost mamă și tată lui Lee Ranaldo (Sonic Youth) și Michael Gira (Swans), care au făcut parte din orchestra lui de chitări lălăi atît de ciudat armonizate. Cît de ciudat armonizate am descoperit abia zilele trecute, pe youtube. Glenn Branca vine în mai în Barcelona. Dacă pînă atunci MV face 14 de ani, să rămînă acasă cu cheia de gît, avem voie să ne gîndim la o asemenea perspectivă.