note;

Caietul cu note. La un moment dat a plouat puțin peste el, are niște pete de cafea, paginile scrise sînt întrerupte de cifre (cifrele arată ca niște schele cu care un gospodar se străduiește șă-și țină în picioare iluzia viitorului). Îl car deseori după mine, și se întîmplă să scriu în el, promisiuni pentru un timp mai prielnic… scrisului. Dar toate sînt într-o ceață. Oboseala are consistența unei lespezi.

#
În lumea civilizată, omul trăiește amenințarea fiscului. Și își plătește apa de băut. Și face coadă la medic, cu programare, pe o asigurare privată. Și își probează pantalonii la cabină, pentru că mărimea 34 nu însemnă același lucru de la o firmă de izmene a la alta. Și ți se spune una, dar se întîmplă alta. Iar dacă vrei să prinzi loc, trebuie să plătești cu o lună, două (poate) înainte.
În lumea civilizată, presa minte de îngheață apele.
În lumea civilizată, omul e stăpîn, pentru că e client. Dar pentru asta trebuie să aștepte să-i vină rîndul.
Și nimeni nu mai dă nimic. Zice din gură că dă, dar nu dă.
Banii tăi? Nu sînt la tine, n-au fost niciodată. Nu te uita chiorîș la cardul ăla, e o șmecherie făcută să nu te doară cînd cheltuiești banii care n-au fost niciodată la tine.
Nu ți se pare că istoria are mintea scurtă? Nu? Stai să vezi ce urmează… același lucru, doar că acum, vorba lui L, corporatismul e noul comunism – principiul e același, control și uniformizare, abuzuri asupra omului în numele maibinelui, îndobitocire cu program.
Nici nu mai ști ce te obosește în halul ăsta.
În lumea civilizată, toată lumea se duce la concerte punk. Isn’t punk dead? No it’s not, punk is the new cool.

#
Spectacolul acestei autoamăgiri patetice (ajunsă pînă în pragul unei nedemne cerșeli), exagerarea meritelor în rezistența anticomunistă, discursul moral fără alt rezultat în societate decît suspine sau sughițuri (de enervare) nu fac altceva decît să reliefeze și mai mult eșecul în fața mostruozității de atunci. Așa cum recenta vînătoare de informatori prost direcționată nu face altceva decît să scoată în evidență al doilea mare eșec: lustrația umblă în cîrje prin istoria postcomunistă, în timp ce din subsolul lumii politice rînjește vechiul șobolan (nici măcar din subsol). De cîte ori trebuie să-i mai bată comunismul ca să-și vină în fire? O țară care n-a fost în stare să-și recupereze suferința, prilej de și mai multă mizerie și umilință.

#
Am refăcut cu taică-meu traseul pe care l-am făcut cu o săptămînă înainte, de Paște (într-o vacanță mai degrabă medicală, doctorul ne-a spus că ORLul lui MV are mare nevoie de aer de mare).
Vacanța de Paște. N-a fost o alegere fericită. Dincolo de faptul că ploaia ne-a zădănicit orice încercări de a gusta marea, am nimerit într-un hotel plin de pensionari internaționali, cei mai mulți englezi. Spectacolul a fost nu de puține ori frisonant… veselia greoaie de la lift, privirile tulburi din restaurant (erau mese unde dacă ai fi făcut suma vîrstelor și te-ai fi întors cu ea în timp, ajungeai să cunoști cucerirea romană …am fost singurii din incintă care nu au participat activ la Al Doilea Răboi Mondial, la ora închiderii restaurantului ospătarii adunau piese după clienții antici …nu de puține ori mi-a fost teamă, cînd MV făcea cîte-o scenă, că vreunul din acei vampiri prestorici o să-și facă curea de ceas din ea, după ce i-a halit mațele ca pe spaghete…) Cinismul comic a fost o slabă compensație pentru ce am pățit acolo. Într-o după-amiază a ieșit puțin soarele și spațiul piscinei s-a umplut de trupuri uscate în costume de baie. Prima senzație a fost de cimitir deshumat, de sus de la balcon… mi-a fost teamă că dacă MV scapă o stafidă peste balustradă produce jos o fatalitate. Ca să evadăm din acest azil, ne-am făcut de drum. Așa că am reușit performanța să vedem Nerja (sugrumată de turism) și Malaga (gata să dea în alegorii pascale catolice) și Tarifa (aproape pustie, coasta Africii mijindu-se prin valuri de ceață) sub un cer din care ploaia părea să cîte prohodul (se reține în mod special drumul de întoarcere din Tarfifa, printr-un zid aproape opac de apă; de asemenea cîciuma acelor francezi în care am mîncat chestii, ud pînă la piele).
După o săptămînă, cu taică-meu un pic uluit pe scaunul din dreapta, am aterizat iar în Nerja, de data asta țipînd de soare. Suflă greu (și discret) în inhalator, sub asaltul acestei frumuseți exotice la care nu a avut acces. Nu pot să nu mă gîndesc cu ciudă la toată povestea. Nivelul de turiști din Nerja e rezonabil, și în acestă perioadă a anului cei mai mulți sînt englezi de vîrsta a treia, îi vezi făcînd jogging pe faleza umbrită de ficuși uriași și palmieri, zornăind de pastile, cu un aer relaxat, de oameni care asta au făcut toată viața. În timp ce taică-meu, ca un autentic pensionar român, privește totul cu o mirare pe care încearcă să o ascundă cu ce poate, de cele mai multe ori șarjînd puțin forțat. N-am cum să ghicesc ce e în mintea lui, purtăm lungii discuții (despre lucruile de acasă), cînd ne oprim să mîncăm pe terasele ca niște balcoane desupra mării, dar am convingerea că dacă pe mine mă doare această recuperare tîrzie, îl doare și pe el. În timp ce acești englezi pe lîngă care el pare un flăcu sînt de neoprit.
În Toledo, am crezut că o să împrăștie, ar fi vrut să o apuce simultan pe trei străzi. După o spătămînă de plimbări l-am dus înapoi în aeroport, complet turmentat, dar tonic și foarte puțin dispus la sentimentalisme. A meritat efortul.
Care e morala? Că tot occidentul călătoreșre fără rușine, chiar și la vîrste la care limba le atîrnă (realmente, am întîlnit un astfel de caz, probabil un accident vascular) din gură. În timp ce pe părinții noștri îi ține în loc, dacă nu sărăcia, atunci fantoma unei granițe cîinoase pe care o simți în ei, în poveștile și psiholgia lor, acum, în alt context istoric.

#
Interviul cu Bruce Bendrson din 3 AM… uită de literatură și o ia la fugă spre budoarul omului. Impudoarea curajoasă hipnotizează, dar în final își pierde efectul. Contabilizarea partenerilor sexuali în regim de competiție are ceva imatur. Cum la fel e de imatur e argumentul homosexualității: vaginul e preferabil anusului, dar intervin complicații psihologice postcoitale. Poate că scriitorul era într-o zi proastă. Sau poate că-și bate joc de bietul intervievator care pare să-și sape singur gropi sub picioare. În virtutea acestei logici, te-ai putea aștepta să-l auzi spunînd că animalul, pentru că e necuvîntător, e preferabil și bărbatului și femeii.
În mod ciudat, dau peste un alt interviu nefericit în Que leer. Ian McEwan te previne din titlu că nu-i plac romanele lirice în care nu se întîmplă nimic – pare proaspăt întors dintr-un vis în care cutreiera secolul 18. Dar oare cui îi plac? Cum de asemenea cui ar putea să-i placă romanele sterpe stilistic, care abuzeză de situații de dragul „întîmplatului”? După două romane, l-am lăsat în pace pe McEwan – Amsterdam mi s-a părut o carte numai bună pentru un premiu britanic, miroase a material didactic.

#
Perechea de mierle a produs senzație cînd din cuibul din iedera de pe terasă au răsărit într-o zi trei pui. Cîteva zile am asistat, cu mici intervenții, la spectacol. După cîteva zile, micii bezmetici au reușit să zboare și cam asta a fost tot, au dispărut în biodiversitate sau în ecosistem sau la crîșma din colț. Acum, după o lună, se repetă povestea – pe terasă țopăie alți trei căcăcioși mici și în cîteva zile vor dispărea și ei. Se pare că avem de a face cu o mică industrie. Sînt curios ce are de zis vecina, care data trecută s-a plîns că au ajuns și pe la ea și i-au căcat terasa. E clar că ea nu apreciază muzica gratuită a acestor păsări, pentru că ea își face propria ei muzică cu un set de tobe africane lipsite de talent. Și nici lecția de viață – ciudată pentru noi, oamenii… spune-i lui MV ce-ar putea păți, dacă s-ar fi născut dintr-un ou.

#
După ore întregi pierdute la ușa unor cabinete, așteptînd, cu programare, să ne vină rîndul, făcînd concesii unor medici excedați (unii neatenți, alți nepricepuți – transformînd medicina într-o știință subiectivă, interpretativă, un fel de artă) descoperim că asigurările (unde cotizăm din greu) ne tratează la rîndul lor ca pe un gunoi. Cererea de operație de polipi a lui Mavi ne e respinsă – lăsînd la o parte faptul că pentru un asemenea fleac trebuie să obții de la asigurări voie. Dincolo de toată aparența de bunăstare și bunăvoie se ascunde ceva atît de tembel și de dezumanizat, încît ajungi să vezi șpaga din țară ca pe un semn de normalitate…o întoarcere instinctivă la vechiul troc milenar, lucrurile se reglează simplu, primitiv – plătești pentru un lucru pe care vrei să-l ai.
Aici plătești oficial ca să fii tratat ca un păduche, plătești pentru ca cineva să-ți trateze cu cinism nevoia. Nu o e părere, nu sîntem doar noi în situația asta, îi povestesc lui Maite aventura noastră și îmi spune că așa stau lucrurile în Spania, ea se pătimește cu un soț care are o boală cronică și a trecut prin umilința acestui sistem – are cuvinte grele la adresa lui… puteria, conos, șamd. Maite, care are uneori niște asprimi de dreapta (destul de discrete)… se miră că sud-americanii peste care dă în spital au asigurări mult mai bengoase decît ea, o madrilenă autentică. Zîmbesc cînd o aud, probabil că n-ar înțelege cum pe sărman nevoia îl împinge să găsească anomalia din anomalie: corupție există peste tot și aproape îți vine să spui că asta e o victorie.
Asigurarea e bună să-ți prescrie pe ea o aspirină, altfel, cînd e vorba de o chestiune mai serioasă, se ridică în fața ta un zid birocratic.
Toate aceste abuzuri ale sistemului au născut valul de stîngism isteric care matură Europa. Din păcate, sistemul n-are nicio legătură cu ideologia, așa cum puterea nu are nicio legătură cu ideologia. E pur și cruzime, satanism. În Spania, de exemplu, lucrurile stau așa sub o guvernare de stînga. Normele UE sînt făcute să nu te plictisești, să nu stai prea mult pe-acasă, ca să-ți vină idei. Nu de mult, comuniștii te țineau la coadă în același scop.

#
În Lettre Internationale Ion Vianu radiografiază Europa. Multe clișee, multe legende. În cazul Spaniei, reproduce povestea pe care am auzit-o și noi cînt am ajuns aici. Zapatero a închis mormîntul lui Franco din Valle de los Caidos, sub pretextul unei renovări interminabile, ca să taie avîntul nostalgicilor. Există o logică în această exagerare, dar asta nu o face mai puțin exagerare. Mormîntul e deschis, renovarea s-a produs și avut de ce. Se pare că muntele nu stă cuminte, în basilică au apărut niște infiltrații urîte de apă. A fost schimbată și statuia enormă de deasupra intrării (Pieta pe care am găsit-o acolo acum două săptămîni e mult mai mică și mai cenușie, fără efectul celei de dinainte.) În orice caz, intrarea a fost deviată, iar accesul se face printr-un tunel lateral, protejat cu niște bîrne de oțel – probabil că muntele nu stă cuminte nici în afară, scapă cîte-o stîncă în capul turiștilor ruși care se întreabă de ce lui Stalin nu i-a venit o asemenea idee.
Totuși, Valle de los Caidos și-a păstrat efectul: te duci acolo ca să ai de unde pleca fugind, sufocat de nebunia unui om…

Reclame