Mi se întîmplă să pierd a doua oară o postare cu acest soft care se cheamă MyTumblr. După o scurtă enervare, mă calmez subit. Pînă la urmă ce am pierdut? Cîteva relatări despre uriașul și congelatul Olav, care vede lumea tăcut, de la 4 metri înălțime – așteaptă cu o teamă de școlar să dăm examenul la escuela; despre mierlele industrioase din iederă care se ouă (din ouă ies pui) excesiv – nu cred că e legal ce fac ele acolo; despre Lola nebuna de deasupra care își zbiară fanteziile paranoice, mimînd conversații telefonice cu Claudio Naranjo (wiki: psihiatru chilian care dintr-un motiv sau altul (mostly e vorba de teorii psihiatrice radicale) a ajuns din medic pacient; despre mici incidente neverosimile nocturne… E trecut de 2 și o voce de femeie recită versuri într-un soi de crescendo care după cîteva minute devine isteric… in final aproape că țipă și devine din ce în ce mai clar că nu poezia îi produce asemenea stări… E din nou trecut de 2 și o altă femeie își cîntă undeva orgasmul, nu se preface – se pare că de data asta efectul are legătură cu cauza…
Deci, cam asta am pierdut, plus alte cîteva lucruri despre care academia suedeză nu are nimic de spus.

#
O ridicolă lovitură sub centură în buna tradiție a conservatorismului puritanist aplicată defunctului Bin Laden. Cine dirijează aceste spectacole mediatice exagerează. În cazul lui Clinton au avut în ce lovi (cu aceeașibombă răsuflată a moralei de moravuri), dar acum?
Și toate acele chipuri de figuranți îngrămădite în tabloul unei bucurii ingenue, atîrnate spontan pe gardul Casei Albe. Bin Laden a fost ucis într-un atac al forțelor speciale. Ba chiar s-a găsit și un martor neoficial care să relateze toată povestea pe facebook. Cu internet crescînd din copaci, ar fi fost greu să nu se găsească, dar miroase îngrozitor a scenariu.
Găsesc pe youtube un filmuleț cu Obama într-un discurs public. Demagogia stridentă e singurul lucru care poate fi reținut. Încheie apoteotic: Yes we can. Mulțimea îl urmează periculos, scandînd la rîndul ei acest slogan gol. Cum am putea să ne mai plîngem noi că acum 20 de ani Ceaușescu ne făcea același lucru?
Ce căcat de lume mai e și asta!

#
Mircea Cărtărescu despre jurnal (i-a apărut al treilea volum): viața e una, jurnalul e altceva, viața se mută într-o convenție literară. E un text de prezentare în EVZ, probabil un text de copertă, care se încheie cu această afirmație… Distincția nemiloasă care scoate în permanență literatura din zona nervilor și a sîngelui în zona de fum, de oglindă care se mișcă înșelător.
Să-ți cîntărești durerea în valori de expresie literară. Cuvintele lui I.D. Sîrbu cu care mi-am început volumul de proze… Nu poți să scrii cu așa ceva în cap, e un corset amputant, e moartea literaturii. E bine să nu uiți ce faci, de fapt… dar e bine să nu-ți amintești asta în fiecare clipă.
Cred că MC știe foarte bine asta, altfel nu ar fi scris atît de mult, ar fi rămas fără jurnal.
Și, totuși, nu e gîndul și produsul lui, literatura, bășina unei dureri? Iar durerea omului bășina destinului? (După celebrul model: Suspinul e bășina sufletului. Și bășina, suspinul curului?)
Nu poți să rupi corsetul decît pierzîndu-ți un pic mințile. Literatura, măcar pentru chinul care-i însoțește nașterea, e la fel de organică ca durerea (frămîntarea) care o naște. E o durere născută de o durere, chinul unui chin. Nu-i nici mai mult nici mai puțin decît bășina unei bășini.
Atunci de ce să avem de la ea atîtea așteptări? Anul acesta premiul Nobel se dă unei bășini zguduitoare.
Cred, de asemenea, că MC s-a folosit de acest pretext ca să dea un preaviz cititorului inocent… nu lua totul ad literam. Adică nu e adevărat ce-a scris? O, ba da, e dureros de adevărat (și în același timp dureros de insuficient de adevărat), dar e o convenție. Da? Da. Aha!

#
Presa spune că la Ateneu se va produce o discuție între Nicolae Manolescu și Dorin Tudoran, sub curcubeul unei teme sacre: Despre normalitate. Dacă stai să te gîndești bine, niciunul din cei doi nu suferă de acestă boală – vin din direcții opuse atît unul față de altul cît și amîndoi împreună față de acestă normă idealizată. Niciunul, fiecare din motivele lui, n-are cum să vorbească despre normalitate. Decît, desigur, pe scena Ateneului, (de amorul artei).

#
O perioadă infernală, L e plecată cîteva zile, sînt singur cu MV, care în acestă schemă de personal redusă, pare alt copil. E mult mai cuminte, răsfățul și istericalele obișnuite par din alt film, mîncăm împreună fiecare cu tacîmul lui – o ajut minimal cînd văd că nu se descurcă. Probabil că miroase instinctiv pericolul, știe că eu mă enervez mai tare cînd sucul ei aterizează pe pantalonii mei. E un mister cum de natura a pus în noi tot felul de chestii despre care habar nu avem în cea mai mare parte a timpului. Cum e posibil? Mă gîndesc la lucrurile astea pe terasă, fumînd. Mă întreb cum vor arăta peste ani aceste momente, cine vom fi noi atunci, de ce-o să avem parte atunci, și ce prilejuri vor scote din noi alte resurse misteriose. Mă gîndesc că timpul trece repede, ar fi bine să ne dăm cu toții silința ca lucrurile să arate bine de la început… să arate așa, pașnice. Afișul cu Cioran mă privește cu acea privire perplexă care l-a făcut faimos: vorbești despre un copil de 3 ani? În cele din urmă, autorul se semnează pe hîrtia gofrată de intemperii, prin intermediul ploii care începe să bată iar cu putere. Fug în casă, MV sforăie liniștită în pătuțul ei – de fapt, nici să sforăie nu-i vine, abia răsuflă, ca să nu scoată un Hitler din tatăl ei.

#
90 la sută din timp sîntem nimic. Vorbă goală, neatenție gălăgioasă, hipnoza propriului buric, scrumul din scrumieră. Sîntem încercări nereușite, poteci greșite, sacrificii inutile. Televiziune proastă chiar și atunci cînd nu ai în casă un TV. Sîntem pretexte pentru un șir de supărări organice (ale noastre, ale celorlalți), sîntem bucurii conjuncturale, sîntem ambiții absurde. Sîntem oglinzile deformate ale altor oameni în care ne oglindim deformat. Sîntem cuvinte, foarte multe cuvinte, scrumul din scrumieră. Sîntem iraționali. Sîntem victimele firii. Sîntem animale politice. Sîntem orizont subteran, sîntem așchii de întuneric, sîntem microscopism. Sîntem supraviețuire, sîntem evoluție. Toate realizările noastre abia dacă reușesc să clintească monumentul acestei neîmpliniri. Categorice. Nereușită, eșec, risipă. Toată fandoseala gîndirii nu e decît un orizont ideal, răsărit ispititor în zarea acestui mers în gol. Un stomac plin de găuri de al cărui capăt e legat cu ață balonul fleșcăit al capului. Cărțile lumii, becuri chioare, mincinoase – ar trebui să vorbească toate numai și numai despre eșec. 80 la sută din timp. Între 90 la sută și 98 la sută sîntem umbra colorată a unui nimic, dormim și visăm. În restul de 2 la sută se înscriu cîteva firme de construcții, care trebuie să adăpostească de ploaie toată această nebunie sub materiale simple: nisip întărit, var, țevi de cupru, fier forjat.

#
S-au creat situații în urma cărora oamenii comunică greu. Din prostie, din resentimente și rătutate congenitală, din neputința de a ne depăși căcatul pietrificat din cap. Ce fel de situații? Obișnuite, neserioase, tîmpite. Dar cu cît sînt mai neserioase și mai tîmpite și mai obișnuite, cu atît comunicarea devine mai imposibilă. Iar în umbra acestei tăceri se coace și mai multă mizerie.
Senzație bruscă de irealitate. Nu înțeleg de ce omul, pe măsură ce îmbătrînește și acumulează, de fapt se se împuținează, își pierde… ce? ce anume pierde? Mi se răstoarnă pămîntul de sub picioare cînd înțeleg ce pierde. În plin soare, pe stradă, mă trăznește atomic… mă simt eviscerat.
O parte vine din interior, e clar, de la propriul meu cap deranjat. Dar o altă parte vine din exterior… toți acești oameni care se cațără pe ziduri ca să se oprească apoi în prima crîșmă, să discute prietenos și animat despre fotbal. Lumea dansează deși nu prea are motive să o facă. Chiar și atunci cînd protestează undeva împotriva lipsei de orizont a clasei politice, a lipsei opțiunilor – au ocupat Plaza del Sol cu un minicartier de cocioabe de carton… iar din ele transmit de pe Macuri, pe facebook, prin wireless sau prin 3G proteste sau poze cu ei protestînd. Fetele au cîteva șuvițe făcute dreadlock și au pe ele păr mai multe ca mine; băieții poartă maieuri colorate și au tatuaje tribale. De pe margine, un pensionar flutură o umbrelă și strigă slogane amenințătoare de dreapta – aici, pensionarii nu-i pupă mîna lui Iliescu de ziua lui. Îl întîlnim pe J.G., pe o terasă la o cafea și îl întrebăm despre situație… să ne lumineze cineva dincolo de ce se vede. Nu vrea să discute politică, pentru că se enervează prea tare. Ne spune ce spune toată lumea: că protestanții sînt manipulați prin internet, că stînga (Zapatero) a distrus Spania. Dar toate astea luate împreună nu prea au sens. La TV, văd un interviu cu niște protestatari: un intern într-o firmă de avocați căștigă 300 de euro pe lună. În cele din urmă, nu prea știi ce să crezi…

#
Zile buimace, sincronizăm cu greu agende de servici cu agende casnice, oboseala se acumulează, iar MV nu pare să înțeleagă întotdeauna că e o perioadă, așa că se întîmplă să facă pe ea sau să facă o scenă în momentul cel mai inoportun. Sau să vrea cu tot dinadinsul să spună ceva, pe limba ei de neînțeles, cînd se cere un pic de liniște. Făcîndu-ne pe noi să ne întrebăm iritați ce-am făcut să merităm asta. L suportă stoic stresul jobului, suportă stoic (și evident cu mai multă înțelepciune decît pot eu să dau dovadă) și coada de topor (plină de energii luminoase, vorba… mă rog…).
Alergăm în toate părțile și, pentru că lucrurile stau de-așa fel, ne mobilizăm cu mic cu mare. Dar din toată alergătura se reține rața-iepure a lui PC, pusă pe seama inefabilului în artă. Un discurs teoretic general, care are ramificații neașteptate și omenești. Nu de puține ori, atunci cînd inefabilul nu intră în ecuație, rața devine iepure, pentru că interpretarea nu ține cont de grila propusă de iepure, ci de rața din capul receptorului. Sau și mai rău, poate să țină cont de rața din capul altuia, care, pentru că vorbește cu aplomb și e ambițios, deși bate cîmpii, crează curent de opinie (bine că nu canon).
Se rețin librării dichisite în care se bea vin și tîrgul librarilor din Retiro în care un kilometru de oameni tîrîndu-se prin fața tarabelor te fac să visezi.
S-a mai reținut că sînt cazuri în care literatura bună nu e totuna cu autorul. Se poate întîmpla ca autorul și opera să fie într-o disjuncție atît de mare încît vorba lui Rui Zink: un asemenea om gross are voie să scrie chestii atît de delicate? Ca o coincidență stranie, cînd scriu aceste rînduri feederul îmi scuipă pe ecran acest titlu: When bad people write great books.
S-a mai reținut, la capătul nervilor, o cină discretă și pașnică la noi pe terasă cu M.C. și I.N. Dar mi se pare că toți sîntem obosiți, deși discuția nu se oprește, Sau poate mi se pare că toți, pentru eu sînt la capăt. Poate că am, poate că nu am motive (bășica frustrărilor s-a spart unde nu te-i fi aștepțat), dar senzația de sfîrșeală e atît de mare, încît ochii îmi stau în cap ca două gălbenușuri, creierul îmi stă în cap ca două gălbenușuri, sînt pur și simplu idiot, ermetic, bîjbîind în cap după cuvinte, alunec din tablou în ținutul cețos și țiuitor și golaș al…
O seară care pîlpîie discret, o lumînare pe masa unui restaurant în care nuntașii mai întîi s-au luat la bătaie cu orchestra, apoi s-au pus pe băut împreună – ca să aibă de ce se lua iar la bătaie.

#
Au trecut toate, am căzut la loc în vechea rutină. Încerc să-mi fac un program, încerc să rememorez momentele ultimelor săptămîni, unele memorabile – poate că ar trebui să-mi țin un jurnal. Îmi e foarte greu să desțelenesc iar grădina, traducerea din Wallace e îngrozitor de restantă, așa că dau buzna în jurnalul lui M.C. – ni l-a lăsat la plecare. Citesc prima sută de pagini fără să știu ce fac. Pur și simplu, un canibal devorînd un om. Am senzația că asta se întîmplă, că devorăm jurnale din pricina unui canibalism ancestral reprimat – L zice că e doar nevoia de a ne întîlni în ceilalți. Prima sută de pagini apăsătoare, închisă într-o nevroză sufocantă… sînt foarte multe lucruri pe care le recunosc, sînt lucruri pe care le intuiesc. Sînt teme pe care nu ai cum să le ratezi. Dar dincolo de cîmpul de frămîntări care țin mai degrabă de condiția scriitorului… condiția… condiționat la nevroză prin natura preocupării… țipă această întrebare care își răspunde, dacă ai în ureche un minim de onestitate și luciditate să auzi, singură: Ce-ți lipsește cînd ai atît de mult? Într-o țară ca Romania? Exact opusul… anonimatul. Într-o țară în care fiecare scriitor e cel mai bun scriitor (din lume), succesul e o povară. Nu trebuie să-i auzi ca să știi cum gîndesc. Sindromul celui mai bun scriitor din lume… probabil că e o boală mult mai comună, dar într-o cultură exotică, toată povestea ia acute… ia forma unui circ de otrăviți. Nimic nu-ți dă satisfacții, sitemul (critica – publicul&piața-academia) umblă într-o roată. Puținele cazuri, M.C. e unul, care sfidează acest destin sînt îmbrăcate în aura toxică a pizmei. Jurnalul încasează destul de discret acestă amărăciune, deși e evident că e o piesă majoră în simfonia acestui chin.
A se citi pînă la capăt.