La un moment dat, glandele obosite îmi joacă o festă. E 2 noaptea, e o liniște intensă, întunecată și senzuală, se prelinge ca o miere pe șanțurile capului, vindecîndu-l. M-am întins în șezlong, mă scufund într-un fel de nicăieri și respir tăcut prin branhii, ca să nu stric pacea neașteptată. Nicăieri e un punct mort, un moment de imensă ușurare. Mi se lichefiază mușchii, îmi vine să plîng. Binele fără suport distilat, fără metodă psihoterapeutică, fără condiționări exterioare… binele țîșnind ca un șarpe de aur din cine știe ce chimie sătulă de mine și de atacurile conștiinței, clocindu-și oul pulsatil în scorbura mea.

Apoi sînt pe poteca spre pretutindeni și mă năpădesc mirosuri fantomă…. o aromă de cozonac din alt mileniu, pare atît de reală, încît îi simt gustul în gură… Cooking on Heavens Door.

Un pic mai tîrziu va ieși la iveală ceva din identitatea tipului cu coșmare. Mă trezește din picoteală un gemăt prelung, carnal, surd, strangulat, apoi răcnetul se aude clar – un fulger sonor, țîșnind prin fereastra deschisă și zgîriind liniștea: let her go!

Și, poate că din cauză că toată pîlcla și nebunia care a căzut peste noi în ultima vreme s-a ridicat un pic, răsare atît de luminos chipul lui M, simplu și curat. Uneori îmi e atît de dor de ea că-mi vine să-mi mușc inima. Va fi aici peste o săptămînă, bombardîndu-ne cu 30 Seconds To Mars sau alte rockuri emo. E ceva ce nu se poate spune, ce nu se poate înțelege.

E miez de iunie, e cald. Foarte cald, se aude dinspre iedera întunecată și încremenită în aerul fierbinte.

#

Concertul de flamenco… Am socotit greșit, am gîndit că putem să mergem cu mic cu mare, dar m-am trezit (eu, se pare că L știa, m-a prevenit, dar n-am fost atent) că de fapt evenimentul e de amploare, e aproape filarmonic. Eu credeam că mergem într-o tavernă. Ce faci cu MV în rîndul cinci, într-o sală de vreo 300 de melomani (plus un corp diplomatic) care au venit să-l asculte pe Diego El Cigala? N-am fost niciodată un amator de flamenco, MV cu atît mai puțin. După o jumătate de oră în care am stat ca pe ghimpi am ajuns să apreciez faptul că M are o ureche mai muzicală decît a mea. Aplaudă ca o maimuțică atunci cînd sala aplaudă și se bîțîie și bate cu picioarele în spătarul scaunului din fața noastră în care stă un domn împietrit de exaz. Eu nu pot să particip, pentru că mie spectacolul de flamenco nu-mi spune nimic. Mi se pare operetă… toată înscenarea, excesul de patos (care la origine mirosea a scandal, eventual a bătăi cu cuțite), tipii de pe cutii care bat ritmuri sau aplaudă cu degetele mici un pic crăcănate, aerul de sărbătoare. Nu pot nici măcar să fac diferența între un interpret (vocal) sau altul… mi se pare că e de fiecare dată același – deși tipul cu chitara duce greul, fără să fie cap de afiș. La un moment dat îmi vine chestia asta în cap…. Nu ști ce s-ar fi ales de manele dacă se disipau într-un mediu mai civilizat, trăind la umbra istorică a unui mare imperiu. Comparația nu mi se pare exagerată, dincolo de formele muzicale, există o asemănare de fond.

Dar… după toată această emoție care mie mi-a rămas străină, au intrat țiganii noștri din fanfara Shavale, suflînd în alămurile lor turtite și am simțit că-mi sare inima din piept. Nu atît din sentiment patriotic, cît din pricina unui foc cu o rădăcină mult mai adîncă. Nu cînta Shavale, ci paradisul din Pisica albă a lui Kusturica, de care mă leagă un dor permanent, fără remediu. Pur și simplu am crezut că o să mă fac de rîs, că o să mă umfle plînsul ca pe un copil. În timp ce mulți spanioli, complet insensibili la referințele din sunetul Balcanilor, strîngeau din buze în drum spre capătul rîndului de scaune. Probabil aceeași ipocriți care devorează în presa băștinașă de scanadal amănunte despre dependența de heroină a lui El Cigala și comentarii tîmite despre aroganța cîntărețului care are obiceiul de a se pleca de la microfon înainte să se termine piesa muzicală.

#

Nu, MC nu poate să-și dorească anonimatul, am spus o prostie. Jurnalul împletește un scriitor pe om și nu ai cum să vorbești despre unul fără celălalt. Obsesia propriei literaturi are un preț pe care nu mulți îl pot înțelege. Dar poate pentru a recupera un pic firescul ar trebui despletiți și judecate lucrurile în termenii unei înțelepciuni simple, lăsînd la o parte orgoliul scriitorului. Cum ar putea să nu-și dorească răsplata lumii un om trăindu-și munca cu o asemenea dedicație? He worked his ass… ca să dea viață unei literaturi care face din specificul autohton un altfel de obiect Borges, pe care îl așează direct pe Lună. Paranteză: vorba autorului, literatură mai mult discutată decît citită. Paranteză la paranteză: discutată de cele mai multe ori sărac. Vorbind de orgoliu scriitorului… în condițiile asta, nu putea fi decît uraniu manevrat cu luciditate. Luciditate-onestitate, o sabie cu care-și taie drumul… fie că urcă dealul, fie că-l coboară, căci cu egală măsură își exprimă imperfecțiunile, ratările, momentele neinspirate (chiar și deja adăpostite la umbra succesului).

O lectură plină de vîrtejuri. Unele centripete, puse în mișcare de nevoia de expresie care își caută pretext, de multe ori la întîmplare, claustrofic, concentrat, pielea devine un imens creier, în așteptarea unor iluminări care să producă revărsarea. În inima acestei asceze, țipă după o singurătate și mai adîncă, locul unde muza ține deschisă ușa nebuniei. Altele centrifuge, cînd scriitorul eliberează omul, scrisul se învîrte în sensul lumii, al lumescului și jurnalul consemnează evenimentele vieții, oboseala părintelului, bolile, obsesiile sociale, neliniștea și crisparea și nemulțumirile născute de o țară cu un destin marginal, care nu-ți dă voie să speri, oricît succes ai avea în ea. Trecînd peste idiosicrasiile firești, de suprafață, de la un anumit moment, lectura devine empatică.

#

Iată ce scrie pe un zid (moale?), undeva, la ani lumină: „Sistemul e de-așa natură, dar și mai „de-așa natură” e omul-rotiță-în-sistem. Pe unde te duci să-ți rezolvi nefîrșitele probleme dai peste cîte-un șchiop care stă țeapăn și se pune de-mpotrivălea, vrînd să fie mai catolic decît papa – și-ți explică răstit pe unde se pișă găina, cu ifose de mare campion. Din plictiseală sau din lipsa unui orizont în viață… își dă importanță.”

De fapt, toți facem pe interesanții și toți ne dăm importanță. E felul în care am înțeles (sau sîntem siliți?) să jucăm jocul social. Cum să plece nevroza dintre noi?

O administrare defectuoasă în toată lumea. Lumea se clatină de neputința politicului de a-și recunoaște incompetența, corupția, toate acele lucruri care au ajuns să-l definească, dincolo de lustrul plat și mult prea sigur pe el al demagogiilor. Au cîștigat alegerile și ei se bucură, desfac șampanii, n-ai zice că-i așteaptă o responsabilitate enormă. Se bucură de parcă au cîștigat ceva. Cînd îi vezi cum fac și ce spun începi să înțelegi care le e viziunea.

Există un organism care a cercetat cazul protestelor M5 (sau 15 sau 50). Au fost cercetate arhivele facebook și au ajuns la extraordinara concluzie că fenomenul a fost spontan, că nu au existat manipulări. Probabil că rîndurile din paragraful de mai sus le umblă multora prin minte. Pe de altă parte, tot protestul seamănă cu o farsă. N-ai program, n-ai cojones, nu e de mirare că n-a înțeles nimeni nimic, că au trezit suspiciunea manipulării, că pînă la urmă s-au adunat în piață să-și arate șalvarii și tatuajele și să-și vîndă între ei apă pentru cîini. Și să scoată din poliție un exces de zel dat la știri – între imaginile cu bătăliile din Barcelona apare acest episod: un adolescent cu o glugă pe cap s-a găsit să dea din aripi și să alerge într-un moment nepotrivit, așa că a primit de la un uriaș într-o salopetă neagră un baston direct între ochi – probabil că și-a pierdut o parte din amintirile de la 6 ani.

TVul spaniol e plin de naturalism. Un psihoterapeut care se masturbează în timpul consultațiilor – cele mai multe din paciente nu par încîntate; e filmată o cățea care naște – nu e clar de ce ar trebui să fie o știre; o fetiță de 8 ani maltratată de părinți e în comă. Ceea ce te amețește e detaliul cu care sînt redate aceste povești – nu e isteric, ca în presa românească, e… natural, de la sine înțeles.

Bruce Lipton îți spune că de fapt factorii de mediu ne influențează ADNul – ceea ce ne avertizează printre altele e că materialismul societății actuale coace monstrul de mîine. Iar Burzynski are un tratament simplu și eficient (antineoplastroni) împotriva cancerului – sistemul medical american l-ar vrea împăiat. Iar Graham Hancock ne spune că sîntem o specie cu amnezie, îți face capul pătrat cu dovezi limpezi despre ciclurile civilizațiilor evoluate pe pămînt.

Trăim cu un lacăt de gît, pentru că inerția e mare, iar educația în sensul unei evoluții care să scoată potențialul din om de sub mormanul de balegă nu-și găsește voce decît în gura unor smintiți care se dau cu capul de zidurile civilizației.

#

Mă trîntesc iar pe șezlong, în întunericul terasei, încercînd să repet miracolul de săptămîna trecută. Dar e 1 și sînt 31 de grade și mintea geme de aritmetici șchioape și de replici tăioase… nemulțuirea congenitală mînă turma nesomnului. După cîte se pare, nici măcar vacanța nu vrea să ne scutească de oboseală.