#

Dormind în fund într-un avion ca un autobuz cu aripi, cu genunchii proptiți în spătarul scaunului din față (recuperînd o bucată din somnul nedormit în pat)… Lisabona somnambulică, la 8 și ceva dimineața, răcoroasă și pustie, beau pe faleza de la Oceanarium prima cafea care iese prin mașina de cafea… Moțăind la soare cu ochii pe un pește uriaș care străfulgeră, convins că e avion, așteptînd întîlnirea cu M care se întîmplă în cele din urmă ca în vis… drumul înapoi, trecînd din nou prin controalele lăbărțate ale aeroportului cochet prin care odată cu noi își tîrîie șlapii mii de turiști avizi de drumuri însorite – senzația de deja vu mi se trage de la faptul că nu-s decît cîteva ore între cele două direcții de zbor. Lui M i se mișcă o măsea. Și nu i s-a făcut rău în avion. Și e matură. Și e calmă. Și are replici. Are 10 ani. Uneori pare mult, alte ori, puțin. Dincolo de micile dorințe de copil, se vede aceeași generozitate de fond (mă tem să nu fie o slăbiuciune).
So long Lisabona, vizita cu amănuntul rămîne pentru data viitoare.

#
Recitesc ultima postare să văd unde am rămas. Dar nu reușesc să-mi amintesc cînd am scris-o. Îmi amintesc cînd am postat-o, dar nu cînd am scris-o. Îmi amintesc că am șters-o. Dar apoi… nu-mi amintesc dacă pe asta am scris-o eu. Unde am rămas? Înșirînd prin inima unei nopți fierbinți de vară însuflețiri tîmpe, lampa capului pîlpîie mesaje pentru nimeni. Chioare, se vede treaba, la recitire, căci nu se poate ca astasă fie tot ce ai de spus. Zice L: despre Jurnal n-ai spus nimic, după ce m-ai bătut la cap atît. N-am spus nimic despre mine, despre tine… despre totul. TOTUL. Nu, nu am spus…
Îmi dau seama că abia dacă mai e cineva. Care să aibă șir. Unde ai rămas? Unde ai rămas cine?

#
Cu ce te lauzi? N-ai cu ce. Ai spune că ți-ai futut un an din viață, dar nici măcar cu asta nu poți să te lauzi, pentru că ai scuze (le fabrici la minut, dacă vine vorba). Un circ al indeterminării, al indeciziei, al lenei, al lipsei de scop autentic și profund… Cîteva șantiere uitate, ca să ajungi la ele îți trebuie probabil un medium care să scoată eul din tine… Îmi trebuie un medium ca să ce?

#
Viața omului arată din ce în ce mai mult ca un mers pe sîrmă. Pretutindeni. Cu capul în jos, de cele mai multe ori. Pentru că nici capul nu mai e ce-a fost, e mai mult piatră de moară.

#
Canoanenele lumii se clatină, stăm pe buza unui timp Questions: how gravity works? What realy is atom? Who is this guy called „cell”?

#
Acum mai bine de o lună, BS încerca o răsuflată manevră Pamuk (nu, conaționalii nu se supără, cum crede scriitorul, din pricina controversei (genocidul comis de români în Al Doilea Război Mondial), ci a calculului imitativ, neinspirat și fleșcăit) într-un interviu dat în urma traducerii Diezului în Statele Unite.
Zilele trecute l-am găsit în obscult într-un turneu de autopromovare impecabil, dar la fel de răsuflat. Inventează dilema exotismului într-o piața culturală în care și-au făcut renume pe bază de specific național atît de mulți scriitori, încît să vorbești cu gravitate despre acest subiect nu poate fi decît semn de naivitate sau de ipocrizie (în scopuri publicitare). Nu se mai spune că autori autohtoni (Eugenides, Foer) au îmbrățișat cu succes formule rupte din rădăcina exoticului. Dacă un editor te-a înțeles, ai încredere în el și publicul lui. Al doilea lucru care sare în ochi e vorbirea gravă, de funcționar cultural, scriitorul e convins că treaba lui, abia ajuns în fața altui public, e să trezească interes pentru istoria și cultura neamului, căci opera proprie nu poate fi judecată decît în context național.
Din pricina acestor calcule superficiale și a grabei B.S. reușește să nu mai fie simpatic. Ar face bine să-și lase romanul în pace, s-ar putea să fie mai bun ca autorul.

Reclame