political correctness

Înaintea summitului de la Brussels, Rajoy, proaspătul premier spaniol, iese la balcon cu un mesaj răspicat: trebuie să semnăm tratatul. Sărac în detalii – discursul e redus la clasica demagogie alarmistă pe care politica o naște în om – și pentru că nici el nu e o persoană carismatică, rezultatul general numai liniștitor nu e.
Dar vine Cameron și strică armonia asta muncită și, în plină zi și fără pic de rușine, se opune. Interesul național britanic care-l împiedică să fie de acord cu tratatul se numește cu numele unor conglomerate bancare – care, după cum se știe, sînt mîndria insulei.
Extremele unui singur discurs, de fapt – vezi în ele aceeași belea și dintr-o parte, și din cealaltă.
Lagarde zice că Europa nu poate evita recesiunea.
Drept urmare Orban, premierul maghiar, face ceva (urît) în constituție.

În timp ce ultimul număr din El Pais din anul acesta spune pe prima pagină, cu litere mari că Spania intră în alertă economică. Nuanțat, pe foarte scurt: nu se vor mai indexa salariile, iar condițiile de angajare se înăspresc, statul nu mai alocă bani de la buget pentru o mulțime de lucruri – partide, proiecte al organizațiilor non-guvernamentale, etc. Mă întreb ce ar scrie același ziar pe prima pagină, dacă li s-ar tăia din salarii.

În aceste zile reci de iarnă pică o știre fără ecou. Doi japonezi (angajați ai ministerului de Finanțe, se pare) sînt prinși la granița Italiei cu Elveția, avînd asupra loc bonuri de trezorerie SUA în valoare de 134 de miliarde de doalri. MILIARDE. Acesta e un fapt, așa s-a întîmplat. Deși semănă cu un film, niciunui scenarist din lume nu i-ar trece prin cap să producă o asemenea exagerare. Adică… doi japonezi, probabil nu foarte înalți, afișînd acea politețe un pic umilă, avînd asupra lor un dop numai bun de vîrît în curu` coanei Europa, ca să nu-și piardă de tot vlaga (îți vine să spui, avînd în vedere contextul geo-politic) sînt pur și simplu prinși într-o vamă între Italia și Elveția. N-are importanță dacă bonurile sînt adevărate (premierul japonez se grăbește să dea declarații: Japonia nu și-a pierdut încrederea în dolar și în niciun caz nu încearcă să le vîndă în paița de vechituri din Berna – deși în același timp semnează cu China o înțelegere prin care schimbul valutar între cele două țări se va face șuntînd dolarul) sau false (un tun al mafiei italiene, care a pus mîna pe cea mai dată dracului mașină de falsificat produse bancare), simplul fapt că doi oameni aparent întregi la minte trec printr-o vamă a acestei lumi o asemenea sumă de bani e un semn că realitatea bate, îngrijorător, cîmpii.

Proteste la Moscova, rușii contestă alegerile, Putin nu mai e ce-a fost. Lui Obama (un pic cam îmbătat de rol și dublat de Hilary Clinton) i se pare cinstit să-i bage degetul în ochi: ce făcuși, soro, cu alegerile alea? Politețea rusă se exprimă prin gura lui Medvedev: nu ne everva, că facem urît.
Ultimii 10 ani de istorie americană se sprijină numai în minciuni revoltătoare, abuzuri și ilegalități: raportul 9-11 a inflamat națiunea, al doilea mandat al lui Bush a fost furat ca la carte, iar criza miroase a bombă strategică. Presiunea mașinăriei de război e enormă și neobosită – nu discernămîntul e virtutea ei, s-a diminuat oricum pe măsură ce i-a crescut potențialul.
Așa că efectul acestor declarații e garantat, Obama bagă bățul prin gard. Să sperăm că numai bățul, deși după cum arată lucrurile, 2012 are toate șansele să mulțumească profețiile – nu în sensul cosmic, ci în cel mai clasic cu putință: al prostiei și al demenței omenești.

Date fiind condițiile, urările de început de 2012 sună mai degrabă altfel… Apocalips fericit tutulor.

Reclame