note

Sfînta Maria, patroana Madridului. Sărbătoare cochetă cu cîrnați, mațe de miel prăjite, calamari, sangria, bere și mojito. Madridul e încă fantomatic, populația e în vacanță, e bîntuit doar de  turiști care, la 39 de grade, vor multe, dar ajung repede niște spectre cu umerii prăbușiți. Și totuși locul de fiesta e animat, zarzuela și pictură pe față pentru copii, bere foarte (FOARTE) rece și madrileni bronzați arătîndu-și în smartfoanele XL locurile pe unde au umblat în vacanță. Rămîne în continuare o mirare cum fac, aflați încă în criză, să dispară de acasă o lună întreagă – probabil, în bunăstarea pe care au putut să și-o clădescă cînd UE umbla dreaptă. Prețurile un pic cam funky mă fac atent la înscrisurile care împodobesc locul. Se pare că ne-am așezat pe terasa PPului, așa că oricît de mare ar fi pofta de calamares, o roim. La masa de alături, 4 senioare coafate atomic (și identic – un simbol? o salopetă?) împart din 2 farfurioare tot felul de chestii prăjite și trag la măsea bere din niște păhărele de plastic. Se pare că lor le place, pentru că nu se dau bătute, rîd cu poftă din cine știe ce motiv – poate din pricina mărimii paharelor. La terasa Izquierda Unida, lucrurile stau un pic mai bine, ba chiar porțiile par mai generoase, dar nu ai cum să zăbovești, pentru că asta ar însemna ca la fiecare al treilea cuvînt pe care vrei să-l grăiești la masă să-ți dai la o parte de pe ochi un steag cu o inimă în care scrie mare Cuba (sau cu alt clișeu de stînga) – nu știu dacă e voie să-l folosești ca șervet. Cît despre amorul de Cuba… mi se pare fie o îmbîrligătură delicată, fie un cinism… fie un non-sens: dacă vine dinspre stînga, amorul de Cuba trebuie să fie amor de Castro (a se vorbi pe șleau); du-ți amorul mai departe și dai peste foamete și asuprire… cum o veni treaba asta?

Pînă la urmă, de Sfînta Maria, mi-am întîlnit calamarii într-o cîrciumă tradițională de pe Mayor – seviți de un ospătar sud-american vesel, care lăsa senzația că nu vrea să audă nici de Castro, nici de Rajoy… n-avea nimic de dreptcredincios politic și nici măcar bronzat nu era, dar niciunul din aceste neajunsuri nu-l împiedicau să zîmbească sincer, contagios.  

***

Drum în România. Scurt și intens și plin de impresii greu de împărtășit, pentru că n-au… sens, pur și simplu nu au niciun sens. Exotismul e în continuare asigurat de amestecul de lux și rafinamente (europene) cu mizeria și delăsarea (fondul milenar). Totul e denivelat, te izbește cu două mesaje în același timp. Un bun exemplu… trenul nou, dar fără aer condiționat, mergînd cu ușile vagonului vraiște, plin ochi de navetiști (fără bilet) care se veselesc ca-ntre neamuri atît cu nașul, cît și cu supracontrolul, WCurile nemenționabile (un coșmar demn de anii `90). Am coborît din el împreună cu M. în Craiova, în gara bengoasă, nouă, strălucind, cu un lift atomic (o chestie de sticlă și oțel caraghios de inutilă – făcută se te eleveze 3 metri, în sala de așteptare), prevăzută cu boxe Bosse (din care se aude hi-fi dispecera anunțînd pe oltenește că ICul de la Timișoara are o întîrziere nemaiauzită – muică, sfîrșitul lumii vine mai-nainte, rîde cineva). Comedia nu te slăbește.   

Străbătînd centrul plin de terase elegante și fîntîni arteziene din care apa, mirosind a baltă, dă pe margine și se scurge la vale, M. mă anunță exasperată că toată lumea se zgîiește la noi. De ce? mă întreabă. Nu știu, îi răspund, și nici nu poți să-i întrebi, că le rănești sentimentele. Ș.a.m.d.

Nu poți să consemnezi decît cu tristețe acestă stagnare, dacă nu cumva mai rău… tensiunea e fructul amorului dintre dorință și elan cu putința și rezultatul… oamenii se strică, impostura se naște chiar și în cele mai neînsemnate locuri (amabilitatea mimată, mieroasă, complet exagerată a unei vînzătoare)… Chiar și oameni inteligenți par copleșiți de un soi de falsitate, nu doresc a se mai întîlni vreodată cu sine, pentru că deja trăiesc ce e cel mai bun din ei, într-o închipuire în care realitatea, îți dai seama curînd, nu e prezentă într-un procent rezonabil… absurdul, grotescul, au ceva eroic, de fală… o lume fără cîrmă…

***

Despre lucrurile care nu au sens și cum, de fapt, lipsa de cîrmă se simte global. În inima crizei siriene apare Obama ca o jucărie de cauciuc care vorbește extrem de relaxat orori. Toată lumea știe ce însemnă acest război, dar el, oricît de ridicolă și de goală îi e vorbirea, nu se lasă. Asta ca să ni-l facă pe Putin mai simpatic, împotriva resentimentelor noastre de estici. Un moment de suspensie în miez de noapte, cu un ochi pe știri, halucinînd acestă anticipație… o lume în care ar porni acest război (care ar trebui să fie nemaivăzut) și ce ne facem noi în ea. Oare cum arătau Stalin și Hitler în presa anilor 30? După buletinul de știri, televizuinea spaniolă face rating dînd filmul artistic cu asasinarea lui Bin Laden. Sînt împietrit, o romanță tîmpită, în cel mai prost moment posibil. Ca și cum nu ar fi de ajuns, a doua seară, după ce Kerry își face și el numărul la știri, poate fi văzut un film de Tony Scott, cu diCaprio în rolul unui agent CIA cu un neverosimil profil moral de voluntar în Corpul Păcii, prins într-o încîlceală de manipulări ale tuturor serviciilor secrete ale lumii, undeva în Iordania, via Irak. 

Ficțiunea și realitatea devin un continuum în care e vorba în principal despre bani, fără scrupule – morala e doar de ochi lumii. E prea mult? Ne distrăm uitîndu-ne la filme cu războaie și uneltiri, așteptînd să înceapă alt război – despre criza economică vorbim mîine.

Și trăim convingerea că omul e un animal bun și cuminte și înțelept și merită să aibă un viitor pe acestă planetă unică în univers.

Reclame