alte note

Deschiderea festivalului Hay în Segovia. Locul te zăpăcește prin frumusețe, nu că asta ar fi ceva neobișnuit pentru Spania. Oriunde te duci găsești prilej de căscat gura admirativ. Oriunde. Și nu vorbim de frumusețea rîul – ramul – munții noștri, ci de frumusețe produsă de mintea și mîna omului – care pare că s-a pus să întreacă peisajul. Festivalul se ține în universitatea Real – IE, al cărui sediu e o fostă abație, care acum servește altor scopuri – renovată și adaptată ingenios la noile nevoi. Se deschide cu un dialog despre presă, un dialog între două figuri proeminente în presa zilei. J. Luyendijk și V. Jimenéz. Primul, scriitor și jurnalist olandez de teren (la un moment dat, rătăcit prin Palestina), afiliat The Guardian, are un blog bine receptat și destul de puțin conformist, are două cărți despre cum presa a manipulat și manipulează știrile din zonele de conflict din Orient și care e de fapt realitatea acolo. Al doilea, director-adjunct la El Pais, reprezentînd, cum ar veni, presa mainstream. Aducîndu-i din direcții opuse, organizatorii au pus-o de-o dinamică. Care pînă la urmă nu s-a simțit în sens polemic, ci mai degrabă în felul  prin care au acoperit temele de discuție. Moare ziarul așa cum îl știam? N-are încotro, e clar. Tableta e ziarul zilei. Dar rămîn problemele de fond. Cu sau fără ziar pe hîrtie, criza nu cruță nici presa – cam care să fie atunci soluțiile? Cum se vinde știrea, pînă unde rămîne informație și de unde începe să fie marfă – mai ales în vremuri de criză. Cum răspunde presa presiunilor puterii (sau puterilor, căci se face referire nu doar la cele politice). Cum își împacă jurnalistul alegerile, părerile, simpatiile politice, în fața unei societăți care e gata să-l acuze de ne-etică, de faptul că părăsește neutralitatea obligatorie (dar de ce obligatorie?) a omului de presă. Ce nevoie mai e de nume mari în presă și de prestigiu cînd, în era rețelelor sociale, știrea se propagă pe măsură ce se produce. Jimenéz a invocat cazul Assange, care nu și-a lăsat destinul pe mîna presei indie și a vedetelor rețelelor sociale și a trimis dosarele Wikileaks la presa cu nume, inclusiv la El Pais. (Paranteză: damblaua biopic nu-l ferește, se pare că povestea lui Assange se ecranizează înainte să aibă un deznodămînt… poate îi pune Hollywoodul unul, ocazie cu care omul își poate da demisia din propria lui piele). 

Mă rog, pînă la urmă, nicunul nu s-a avîntat în pronosticuri, au ridicat încă o dată la geam aceleași dileme, ideea fiind, să căscăm cu toții bine ochii, așa vin, poate, și ideile. Nici un strop de mania grandorii, nici un puseu de Gică Contra, nici un fel de priviri crăcănate (de dreptcredincios abonat la ultimele revoluții ale clipei). N-a fost nevoie și n-au reușit să fie plicticoși. Pentru că pînă la urmă neliniștea asta exprimată liniștit are un sunet mai ascuțit și e mai inspiratoare decît divertismentul hîd oferit de niște intelectuali sălbăticiți pe bază de deșteptăciune – cum vine cazul pe alte meleaguri strămoșești. Instinctul didactic lucrează pragmatic… dacă vrei să-i lași ceva celui care te ascultă.  

Am ajuns acasă și m-am informat (Luyendijk e tot ce poate fi mai anti – sistem, deși în blogul lui e vorba despre sitemul bancar; și cu toate astea, a fost conținut și s-a conformat tonului moderat al unei astfel de seri și nu se poate spune că a tăcut ).  Mi-am comandat din Amazon ultima lui carte, People like us: Misrepresenting the Middle East – 9 euro.  

***

În Amazon, volumul de corespondențe dintre Mencken și John Fante costă 40 de euro… varianta cu coperte tari și uzată, Altfel, nou, ajunge și la 150 de euro. Mi se pare o exagerare, dar cred că dorința va învinge prețul.

Am dat peste acest interviu cu Mencken în youtube, una din puținele înregistrări care s-au păstrat. Ce auzi, cînd îl asculți nu sînt neapărat idei, mai degrabă sunetul unui ocean muncind. Că tot s-a vorbit de presă…. Mencken e un personaj special în epocă, un om al controversei și al contradicției (adept al autoritarismului, convins că democrația e un eșec întru mediocritate, dar negînd conceptul de elite ereditare; admirator al Germaniei prusace, și al gîndirii lui Nietzsche, însă un critic radical al lui Hitler și al sistemului său). American Mercury, ziarul născut de Menckel acum aproape un secol, e un mit în istora presei americane, un simbol al luptei pentru libertatea cuvîntului și eliminarea cenzurii – se pare că și FBIul, mai tîrziu, l-a strîns un pic de părțile moi. Menckel i-a susținut debutul lui Ayn Rand și i-a fost mentor lui John Fante… Bandini are un naș mai dat dracului ca el… se dezvăluie în volumul de corespondențe. Care, azi, în Amazon, costă.

***

Note despre ceva, pe niște hîrtii. Le citesc. 

Una, despre insomnie: stai cuminte și ascuți poate-poate se aude bîldîbîcul somnului ei și te trezești cu această versiune a ta cum îți iese dintr-o scorbură arată palid și încercănat ca un vampir din romanțe și îți bagă o lampă în ochi: ce faci acolo dormi? ia ieși puțin afară că nu am cu cine să-ți fumez tutunul și să vorbesc niște chestii despre niște oameni care își permit să rîdă unii de alții cu ușurință și să nu-și înțeleagă destinul comun. 

Alta: note despre un stol de păsări de apă care trece la mare altitudine scoțînd sunete și despre cuplul din blocul de alături care vociferează dramatic în momentele lor intime, bătrînul muribudînd de la ultimul etaj făcînd comentarii neinteligibile despre acest deranj impudic. Se specifică cum toate aceste sunete seamănă între ele… zborul păsărilor păsărilor, extazul amoros și bătrînul muribund și cum pot ele să dispară într-o clipă din prostia unor psihopați care stau fiecare cu degetul vîrît în curul unei bombe cît un elefant. SIRIA, scrie mare la sfîrșit.

Reclame