MDP, în Segovia, aproape că răstoarnă chioșcul de reviste și mărunțișuri, în dorința de a-i cumpăra lui MV… cam tot ce se vede în geam. E atît de deplasat, în virtutea unui preaplin natural oltenesc, și totuși atît de stenic și de cucurbitaceu în acest peisaj plin de Ev Mediu gotic, de figuri care se clatină civilizat flanînd prin Plaza Mayor, în jurul unei demonstrații de scrimă pe ploaie. E de neoprit, n-ai cum să te superi el. Își anunță răspicat  și sonor intenția de a-i lăsa vînzătoarei 3 euro bacșiș. Mă gîndesc că situația se rezolvă de la sine, o asemenea exagerare nu-și are locul, așa că nu protestez. El a avut dreptate, iar eu m-am înșelat (pentru că sînt încrezut, în numele civilizației și plicticos). Vînzătoarea nu doar că nu se lezează, dar scoate un sughiț, în pragul unui leșin, în timp ce el îi sărută mîna. Plecăm, MV trăgînd după ea o plasă plină cu chestii roz și foșnitoare – tocmai am umplut de patetism spectacolul de scrimă pe ploaie. Și ai spune că ajunge atît, dar el mai are niște energie și ne arată cum se poate face o genuflexiune într-un picior, ținîndu-se de vîrful pantofului din celălalt picior, care e întins în față. Toată terasa unde bem cafeaua și unde se consumă demonstrația de circ e năucită.  De fapt, acest număr e reproducerea unui moment mai vechi, dacă am reținut bine, care s-a consumat la un congres de francofonie (bine condimentat cu figuri politice), unde MDP a trebuit să facă concurență și să nu se lase strivit de mai celebrii colegi de la Circ du soleil. Cînd le-a captat atenția, le-a spus: cuvintele nu aparțin scriitorilor, nici politicienilor, cuvintele sînt lumea.  Acum… spune-i treaba asta chelnăriței, o sud-americancă care s-a plantat vigilentă lîngă masa noastră – pentru ea, probabil, un scriitor, e un tip alb-negru, cu barbă, privind necruțător un elev de clasa a 6a dintr-un manual școlar. 

***

Pentru că s-a făcut vorbire despre Jurnalul lui Sebastian, îl recitesc. Nu-mi regăsesc deloc extazierile, la fel ca ale restului lumii, pe care mi le aminteam. Își consumă minuțiozitatea în evenimentele mici, așa că epoca se recuperează. Dar altfel, mi se pare plat stilistic (după cum chiar autorul se plînge că scrie), plat psihologic (interpretările personajelor care-l populează nu depășesc, nu schimbă lumina, analize superficiale, etichetări în fugă), plat sentimental (slăbiciunea pentru Nae Ionescu nu slăbește în ciuda multor chestii – pe care tot el i le observă, i le suferă; amoruri – sălcii, pasiunea e săpată de o neverosimilă autoscopie). Cu aceeași nedumerire parcurg și episoadele în care povestește ceea ce urmează să scrie. 

Dar nu poți să spui așa ceva, pentru că cineva o să joace fotbal cu craniul tău. Îi spun lui L, iar ea îmi oferă plictisită argumentul „toată lumea”. Ei… n-ar fi prima oară cînd „toată lumea” funcționează prost. Cum ai putea  rezuma? O seriozitate fără profunzime. 

Termin aceste rînduri și iau jurnalul în pat. Și dau peste un episod… în vacanță la Balcik, o întîlnește acestă femeie cărei i spune Iancu, nevastă de militar, care i se oferă, plîngînd… o femeie într-o criză… ai spune de nervi, dar, cu tot backgroundul matrimonial & provincial & ce-o mai fi, reiese că e mai degrabă un om disperat aflat într-o fundătură de viață, o epavă.

Apoi un episod cu Leni, gelozia îl aruncă în stradă, cînd o vede de la un etaj, trecînd cu un alt bărbat. 

Și nu închid cartea pînă nu parcurg o notare despre o ciocnire dintre oamenii gărzii și armată. Rămîne în urmă un trotuar plin de sînge, a murit un soldat, pe lîngă care bucureștenii trec, văzîndu-și de treburi, aproape indiferenți. Tot episodul are o simplitate frisonantă, o cristalizare minerală, îl vezi, îl mai vezi o dată dacă scoți capul pe geam. Indiferența. 

***

Mulligan Stew se deschide cu un capitol savuros: scrisorile de refuz pe care Sorrentino le-a încasat de la o duzină de editori. Măcar s-au obosit să-i răspundă.