În puținele lui zile în Madrid, MDP s-a ales cu o admiratoare care l-a ținut de coadă. Mi-a zis că lucrurile stau invers, partea cu ținutul de coadă vine înaintea admiratului, pentru că asta e treaba ei. Treaba ei oficială. Nu poți să asculți așa ceva fără să ai un frison. Pare un încurcă, dar reiese că e mai mult un descurcă lume, are o gură bogată (în sensul bun) și atitudine, deși, uneori, e greu să urmărești ce se petrece în buchetul lui de cuvinte. Dar de aici, de la ideile fischii (vizite în Iran, declinat dorința de a intra la Papă) și pînă la a umbla cu o coadă (sub formă de admiratoare), e o distanță. Treaba nu se clarifică, rămîne misterioasă, iar MDP rămîne și el la fel de spontan, imprevizibil și misterios. 

Iată una din ironiile care-i desenează conturul. E cetățean român (ține să-și arate pașaportul românesc) rezident în Elveția, scriitor de limbă franceză. Tradus în limba română la Humanitas, pe bază de subvenție Pro Helvetia. Ce poate să fie mai cucurbitaceu?   

Luate una peste alta, au fost niște zile. Întîlniri, reîntîlniri. JM a venit din București neschimbat. Discret, dar lucid, mi-a mărturisit că în fața rinoceritei nu se poate apăra decît stingînd televizorul, sărind presa și văzîndu-și de viața, așa cum poate. Măsuri igienice care pot părea o abdicare. Pe de altă parte, să fim serioși… Să fii lucid în acea lume e o boală prețioasă, e bine să o ții de-o parte. Protestele pentru Roșia Montană pe bază de ilegimitate, dar, se vede treaba, și de ilegalitate, nu se varsă semnificativ spre zona unde politicul încalecă hidos justiția. Pentru că un subiect precum independența justiției e mult prea serios și uscat pe lîngă Roșia Montană, paratrăznetul obișnuitului delir autohton, îl acoperă perfect în bogăție: ecologism, anticapitalism, lacrimi și sfinți, crize. 

Lipsa de educație civică în școli, în familii… lipsa de solidarizare și punere în acord în fața anomaliilor zilnice… M îmi povestește numai orori de la școala ei, cică una din cele mai bune din Craiova. Directoarea e un fel de monstru de slugărnicie față de primăriță (care se întîmplă să aibă o nepoată în școală) și de partidul ei. Descrierea anului școlar s-a produs în niște osanale grețoase care aminteau de ceaușism – taică-meu a fost acolo în calitate de bunic, mi-a povestit. Ce faceți la orele de Civică? V-a citit vreodată cineva Constituția? V-a explicat vreodată cineva care vă sînt drepturile, de ce e important să le cunoașteți, ce sînteți voi în veriga asta socială, în veriga statului, etc? Subtilități de neconceput. Doamna directoare îi pune pe copii să ridice mîna, practic să numească ei vinovatul, în urma unei bătăi dintre doi cocoși de clasa a 6a, deși toată povestea relevă un elev-caz (cocoloșit și problema măturată sub preș, pe bază de pile și insistențe). Pînă la urmă, reiese că e vorba o lipsă crasă, revoltătoare de chemare a pedagogilor, care se deresponsabilizează astfel… Pe care părinții nu se solidarizază să o sancționeaze, ba din contră, se pliază pe subsistemul hidos, vechile cutume românești… ne descurcăm noi, fiecare cum poate, dar să nu ne punem rău cu cutare și cutare care au în mînă fericirea copiilor noștri – ce nu facem noi din dragoste pentru copii noștri… 

Nu e aia sau aia sau aia… Ci e aia și aia și aia și aia și toate alea și celelalte și nu mai termini… Și nimeni nu e de vină, toți arată cu degetul spre celălalt. 

În zilele astea cu întîlniri și reîntîlniri, CDF mi-a zis, cu acel aer semi-serios cu care se circulă bîrfele despre Nobelul românesc, că în Suedia se vorbește despre candidatura lui VV la Nobel. Păi dacă te iei după presa românească, însemnă că avem un caz de două „cît pe-ce”-uri dintr-o lovitură: nu doar că e cît pe ce să ia Nobelul, dar e cît pe ce să și-l ia cu el la pîrnaie.  Scriitorul din senator nu are nimic de comentat cînd acesta din urmă enunță în plină zi că votul de acoperire al colegilor din Senat însemnă nevinovăție. Că tot am vorbit de carcaletele politic-justiție… Nu cunosc alt caz care să se potrivească mai bine cu zicerea lui Gari Sîrbu: și vine o vreme cînd orice căcat o să-și scrie memoriile lui de trandafir. 

Mi-a venit cartea lui Joris Luyendijk. People Like Us, Soft Skull Press. O carte care probabil că ar fi best-seller, într-o lume mai bună. Olandezul e un sociolog vorbitor de arabă convertit la jurnalism din necesitățile presei de a acoperi zona lumii arabe. A  trăit acolo ani buni, servind presa olandeză și își dezvăluie experiența. O carte bulversantă despre adevărurile lumii arabe îngropate sub manipulărilările, trunchierile presei – în parte din dorința de a face din știre marfă, în parte servind unor interese. De la cum funcționează presa internațională, o industrie profitabilă, la toate stereotipiile care definesc în conștiința lumii occidentale, și nu doar, lumea arabă. De la cum presa servește politicilor americane (și nu doar) în zonă, la intervențiile halucinant de brutale asupra civililor… pînă la urmă dinspre toate taberele. Și multe cazuri de prostie, turpitudine, lipsă de pregătire, ale diplomaților occidentali în poziții cheie. Cu egală măsură tratează stereotipiile care alimentează conflicte chiar în sînul lumii arabe. Povestește scene din mijlocul dictaturilor, viața împinsă de pe-o zi pe alta sub amenințarea puterii, corupția infernală care e, exact ca în comunismul ceaușist, sîngele vieții, în astfel de condiții extreme, mizeria și sălbăticia care macină din interior aceste țări. Ajunge la un moment dat în în Irak, înainte de căderea lui Saddam, trecînd printr-o rețea infernală de corupție și presiuni, doar ca să descopere ce însemnă o viață dusă în umilințe, într-o frică atroce, care pentru un occidental sînt infernul pe pămînt.  Cartea e scrisă foarte jurnalistic, e simplă, brutal de directă, cu multe povești autentice… e dublată de povestea recuperării conștiinței autorului. O carte care merită promovată, pentru că ceea ce conține exprimă intenția de a ne cîștiga onorabilitatea, ca specie. Voi încerca să scriu despre ea mai mult. 

Doar atît… cartea se deschide cu două citate, fieare ilustrează în felul lui concluzia. Cel serios, din Leonard Cohen: e un război între cei care spun că e război și cei care spun că nu e. Al doilea, nereproductibil din cauza lungimii, de un absurd copios, din Hans Teeuwen, un actor/ performer olandez senzațional, ale cărui showuri mai aproape de tradiția vodevilului/ cabaretului european decît de stand-up comedy se apropie realmente de geniu… Se găsește aici, în engleză.