revizuiri – Sebastian/ Jurnal

Mă întorc la jurnal pentru a face o revizuire mai mult decît necesară. Jurnalul lui Mihail Sebastian. Cînd am scos cartea din raft, aveam în minte o amintire luminoasă. E posibil să n-o fi regăsit, după cîteva lecturi pe sărite. De unde, probabil, au rezultat rîndurile mai mult decît nefericite pe care le-am scris aici. Din fericire, Jurnalul a rămas la capul patului și relectura s-a așezat peste memoria mai degrabă afectivă, cu toate piesele ei concrete. Și cred că a fost un moment. Pentru că citindu-l acum, în vremuri în care cauzele greșite adună turme (chiar dacă la o scală mai mică și mai, aparent, nevinovată – deși cred că încă nu și-au consumat potențialul -), însemnările lui Sebastian mi s-au părut bătute-n granit, studiu de patologie socială. Drama omului a cărui vigilență refuză să moară și privește cu stupoare, îndurerat cum nebunia istoriei face victime chiar și printre oameni cu strălucire. Refuză să se predea și rămîne un spirit cu adevărat viu, neucis de nicio doctrină, de nicio idee făuritoare de glorie istorică (neagră), dospită-n miezul turmei de rinoceri. Rămîne un scriitor, așa cum orice scriitor ar trebui să fie. Istoria nu face daruri. Mai ales atunci cînd umanitatea doarme la umbra isteriei, a fandoselii, a ticăloșiei.

Poate că nu întîmplător  am scos jurnalul din raft, exact în acest moment general. Am găsit în el senzația de acasă pe care puține lecturi ți-o dau și de care aveam nevoie – plus un moto pentru romanul meu, pe care îl termin obosit și îndoit de perspective. Ultimi doi ani ai jurnalului sînt poate cei mai relevanți, cînd drama ia proporții, supraviețuirea devine un joc perfid. Cît de ușor i-ar fi fost după toată mizeria, după toată umilința să cedeze unui impuls răzbunător natural! Dar asta nu se întîmplă, dimpotrivă, luciditatea nu i se stinge, busola morală îi rămîne nealterată și ceea ce ar trebuit să fie o mare ușurare după înfrîngerea lui Hitler se transformă într-o nouă spaimă, văzînd cum și cu ce se clădesc noile timpuri. E un înspăimîntător spirit de conformism, nou ca orientare, vechi ca structură psihologică. Rînduri scrise după 23 august 1944. 

***

În ianuarie 2012, românii și-au înfrînt frica de a ieși în stradă. Am citit zilele trecute această declarație. Unde? Am uitat. Nu-mi amintesc nici cui aparține, nici nu cred că are importanță. Mi se pare un simptom, în mod ciudat, încă nevindecat, după atîtea dovezi de… după ce s-a văzut, zi de zi, cu îndărătnicie și încă se mai vede (în ziarul de azi – schimbarea statutului de funcționar public al aleșilor neamului) cît de costisitoare a fost acestă terapie a românilor. O terapie neghioabă și chioară. Care încă nu provoacă nici jenă, nici responsabilitate.  

Așa că, într-un fel, rîndurile lui Sebastian ne plutesc pe deasupra capetelor. Cu un amendament: orientarea e un pretext, abia dacă contează. Ușurătatea și ușurința iresponsabilității, cînd vine vorba de-adunat grămadă, călare pe-un val. 

Reclame