Sînt în bucătărie, e trecut de 12 noaptea,  fumez și mă gîndesc că ar trebui să scriu în jurnal. Despre visul de azi-noapte, foarte reliefat, puternic, incă viu în memorie. Ignor analiza freudiană, căci îmi depășește atît competența, cît și încrederea în ramură. Merg la un WC public, care e curat. Și, deși sînt eu, adultul, obiceiurile urinare sînt de copil – am pe mine o salopetă de stofă roșie cu picățele negre care îmi stă încolăcită undeva pe glezne, cu chiloții în ea, după ce i-am desfăcut cu greu nasturii. E o secvență scurtă, neînsoțită de niciun sentiment special, stranie, cu atît mai stranie cu cît rar îmi amintesc visele. 

Termin țigara și mă îndrept spre masa de lucru, dar se aude ușa dinspre dormitoare. MV s- trezit și umblă turmentată, cu ochii aproape închiși, claia de păr i s-a desfăcut din elastic. Vrea să facă pipi, îmi spune cu o voce adormită. O duc la baie și practic ceea ce urmează se cheamă că-mi văd visul cu ochii. Are pe ea o salopetă de pijama, căreia i-a desfăcut cu greu capsele și și-a tras-o mai jos de genunchi, iar acum stă pe vasul de porțelan bîțîindu-și piciorele și zîmbind mulțumită, cu ochii închiși. 

***

Luni, după care vine vineri, parcă, și apoi nu se mai înțelege nimic, pentru că e din nou luni. Probabil că e normal, de ce să-ți bați capul.

Dar. Miroase a un nou început, totul se schimbă. O să ieșim din acestă realitate, cu ultimii ei doi ani ca o ceață satanică, în care prostia a luat chipuri și voci. O temă bună de dezvoltat, curînd. Ba chiar mi-am terminat și romanul (se numește 1989 și cam asta tratează),  l-am trimis la Polirom, A. îmi face și o copertă, se sperăm că lucrurile se termină cu bine. Mai mult, ICRul și-a schimbat sediul. Iar afară, după 2 luni de ploaie neîncetată și frig umed, a aterizat un fel de vară, care scoate lume derutată (încălțată în sandale) la terase. Și peste toate… o să mă mult cu arme și bagaje la weebly, probabil că o să-mi iau și domeniu cu nume propriu, pentru că e nevoie de un site adecvat.   

Romanul… huh…  m-a lăsat cu o grămadă de material și un fel de iritare că nu m-am ținut de versiunea pe care am mers la început. L-am scurtat de aproape 100 de pagini, i-am schimbat un pic nu atît structura, cît accentele, așa că l-am dezvoltat într-o altă direcție. Pe de altă parte, cred că am făcut bine, avem la „viață în comunism” de nu ne mai putem să ieșim din ea – se vede treaba. 

L-am terminat tîrîndu-mă în tranșee. Îmi amintesc foarte clar primele fragmente, muncind mai mult cu curul la scaun, decît cu degetele la taste, căram după mine un caiet plin cu chestii într-o chineză grăbită. Caiet pe care, cînd A & G (așa era pe-atunci schema) și-au anunțat o vizită la Caracalas, i-am rugat să treaca pe la noi și să mi-l aducă. Se întîmpla acum 6 ani, MV, urma să se nască – între timp scrie și citește cursiv. Între timp schema s-a schimbat în toate felurile posibile (în ce mă privește, pe bază de idiosincrasie la cor de operetă cu iz de marxism) – paranteză: sper că G nu a rămas cu resentimente față de mine, nu aveam de ce să mă bag în povestea lor, m-am simțit prost că am făcut-o. Acum 6 ani, deși pare un mileniu, o altă viață. Îmi amintesc primul text pe care l-am scris atunci, despre perioada liceului, un plonjon atît de adînc și de intens, încît după cîteva zile C m-a sunat de la Craiova să-mi spună că a visat că eram liceeni și trebuia să montăm o scenetă la școală. Acel fragment, de fapt, toată acea perioadă, a rămas pe dinafară. Acum, ar trebui să-l sun eu, ca să-i spun că i-am stricat somnul degeaba. 

Îmi mai amintesc că acum 3 ani o criză l-a îngropat sub capacul neîncrederii – o neîncredere în literatură foarte întemeiată. E foarte posibil să fi fost vorba despre lene. După 2 ani am ridicat capacul. Iar acum stau și citesc pdf-ul pe tabletă, într-un act cît se poate de sănătos de admirație de sine și visez la interviuri în care vorbesc din vîrful buzelor, trecînd drept un tip ca lumea, plin de virtuți, modest, dintr-o bucată și nevanitos – ceva nemaivăzut. Noroc că din cînd în cînd mai pescuiesc cîte o virgulă între un subiect și un predicat sau cîte un dezacord sau o formă funky de plural. Mă sapă și mă salvează. 

De fapt, visez la clipa în care noul început se termină, o să fim cu totul în altă viață, și o să pot să casc gura în voie ca să-mi sară din gît acele adevăruri pe care le-am înghițit, dintr-un exces neverosimil de scrupule, dar mai mult pentru că așa a venit schema noastră