Încerc să intru în lume – îmi îngrijesc blogul și pagina de fb. Ca să-mi promovez cartea, ca să fiu om (și nu neom), ca să alea-alea. Încerc să înțeleg cum funcționează webmaster tools și de ce robots.txt nu lasă web crowlerii motoarelor de căutare să-mi indexeze siteul. O vorbire haioasă, bună pentru țicniți. R, un amic spaniol, îmi explică foarte multe lucruri legate de structuri de baze de date și de cum trebuie să arate o pagină web, adecvată la conținut, cu zone de informație, etc. El asta face, într-o universitate, zice că așa se discută între oameni serioși, atunci cînd vine vorba despre siteuri, informație, web. Mă ia amețeala. Mi se pare că am trăit într-un copac. Îl întreb dacă toată povestea asta îți garantează că cititorii, dacă tot vin mai mulți, că te-ai făcut aerodinamic și supersonic, citesc ce mama dracului tot bălmăjești tu acolo… sau doar fac click.
Era click. Și era like. Căci cu facebookul pe cap, altă belea, căpiez încercînd să îmi fac o pagină atașată contului. De ce trebuie să fie atît de complicat? Și să ai nevoie de atîta informație, de taguri, de likeuri, o prăpastie absurdă, care-ți încurajează un pic vanitățile. Multe butoane mici care se mută de pe-o parte pe alta, sînt vii și dacă nu caști bine ochii să vezi pe ce apeși, cine știe pe cine superi/ deranjezi. Sau, mai rău, dai follow la cine nu trebuie (poate la o pagină care are în header o poză cu Băsescu) și din 2015 ajungi la pușcărie (la cușcărie, vorba lui MV.). Cînd deschid capacul tabletei și văd butoanele alea micuțe cum strigă toate la mine „dă click la like” sau „dă like la click” mă scap.
Dar nu pot să renunț. Pentru că nu aș vrea să mă confunde lumea cu Nicolae Manolescu… pardon, se pare că chiar și el are un blog… să nu mă confunde cu Daniil Sihastru, cu vreun terorist, cu australopiteca Lucy.
În plus, trebuie să-mi promovez cartea. Cînd o să apară, o să rog editura să-i lipească pe copertă un buton pentru like. Și să ascundă după cuprins o pagină robots.txt.
Era click. Și era like. Căci cu facebookul pe cap, altă belea, căpiez încercînd să îmi fac o pagină atașată contului. De ce trebuie să fie atît de complicat? Și să ai nevoie de atîta informație, de taguri, de likeuri, o prăpastie absurdă, care-ți încurajează un pic vanitățile. Multe butoane mici care se mută de pe-o parte pe alta, sînt vii și dacă nu caști bine ochii să vezi pe ce apeși, cine știe pe cine superi/ deranjezi. Sau, mai rău, dai follow la cine nu trebuie (poate la o pagină care are în header o poză cu Băsescu) și din 2015 ajungi la pușcărie (la cușcărie, vorba lui MV.). Cînd deschid capacul tabletei și văd butoanele alea micuțe cum strigă toate la mine „dă click la like” sau „dă like la click” mă scap.
Dar nu pot să renunț. Pentru că nu aș vrea să mă confunde lumea cu Nicolae Manolescu… pardon, se pare că chiar și el are un blog… să nu mă confunde cu Daniil Sihastru, cu vreun terorist, cu australopiteca Lucy.
În plus, trebuie să-mi promovez cartea. Cînd o să apară, o să rog editura să-i lipească pe copertă un buton pentru like. Și să ascundă după cuprins o pagină robots.txt.
Later edit.
S-a fostără omisă o calitate a fbului. Îți poți regăsi amici pe care i-ai pierdut în cețurile vieții. Îmi face plăcere să-l citesc pe Florin Oncescu, pe care l-am regăsit în această pădure de lume.
Adrian Buz 