Am citit undeva că filozofia fb nu merge cu filozofia bloggingului și că una-i una, alta-i alta – blogul e ceva masiv și analitic, fb e o scînteie, informație mică bună s-o citești cu ifonu în plină primăvară arabă sau criză ucrainiană sau alegeri parlamentare cu bucluc sau alte evenimente bătute-n cap de vînturi marxiste. Nu cred. Condiționările astea nu au niciun sens, mie mi se pare că e vorba de comoditate. Dacă citești, citești orice, oriunde, oricum și oricît. Dacă nu, nu, și invoci filozofia fb. Vreau să schimb un pic regula, dacă tot e nescrisă. Poate pînă la urmă reușesc, totuși, să mut dirijarea așa cum vreau și să-mi apară postarea întreagă în pagina fb dedicată blogului. Dacă nu cumva pieresc undeva în aceste cețuri cu multe butoane albastre pe care scrie like. Cred că vrea să spună kile.
*
Am lipsit două nopți. Deși poate că nu era cazul, era nevoie de o ieșire. La întoarcere am găsi casa ocupată de furnici. Foarte hotărîte să nu plece. În cele din urmă le-am făcut să dispară, deși e clar că sînt pe-aici pe undeva, au dispărut sub parchet, în pereți, pentru că din cînd în cînd mai iese cîte una, să vadă dacă n-am întins-o iar, ca să se instaleze pe sofa cu telecomanda în brațe.
Dacă în casă s-au cumințit, își fac de cap pe terasă. Mă așez la masa de grădină și dau să-mi rulez o țigară și constat că chestiile alea mici care nu stau în foiță nu sînt fire de tutun. Toată povestea se asortează cu visarea apocaliptică inspirată de vegetațiile de ghiveci care s-au înfrățit spectaculos și acum se reazemă unele pe altele (sau într-altele). Și dacă mai pun la toate astea faptul că MV a venit de la grădiniță împodobită cu o colecție de liendres ajung să mă întreb că ce-i omul în fața naturii și ce drepturi are el să se creadă ce se crede. Așa că mă aniversez pe terasă, fumînd furnici și scarpinîndu-mi nevrotic scalpul (deși nu e cazul, piojos nu sînt la fel de mobili ca furnicile) și dînd peste cap o bere cinstită…
*
Florin Oncescu îmi spune că citește un autor care se cheamă Dan Alexe. Un volum de povestiri foarte sexoase. Ar trebui să-l știu, pentru că are un blog care e destul de popular. Nu-l știu, dar caut cartea în Elefant (pentru sample), citesc și blogul, unde există un promo. Mi se pare o exagerare. Mai ales prefața. Florin îmi spune că exagerarea e un stil, șarjează în maniera lui Harms și uneori poate să fie amuzant. Și că Paraschivescu, în prefață, dă din gură, nu dă cu parul. Așa o fi, dar prostul gust, stridența merg mînă în mînă. Din ce am reușit să citesc, mi se pare că că se potrivesc unul cu altul, una spun și alta reiese. Șarjele nu sînt nici atît de bine scrise și, de cele mai multe ori, nici nu oferă suficiente indicii încît misoginismul să se prăbușească în ironie sub propria lui greutate. Iar bătutul ăsta peste ochi, fără nicio urmă de rușine, cu cărămida ăl-mai-tare-om-gin-lume și mușcatul de cur la întîmplare nu se asortează cu finețea Humanitasului – prefațatorul se vîră orbit de înverșunare sub incidența propriilor reclamații, de altfel, inutile. Sau poate că am uitat eu ce se întîmplă și cum se întîmplă, pentru că am îmbătrînit.
Am îmbătrînit, da, și cacofoniile astea isterice, nevrotice mă irită îngrozitor. Cînd ți se scurtează dinaintea, e bine să fii mai selectiv și să te cruți.
*
Dar totul se șterge foarte ușor cu amintirea acestor două nopți în care sunetul pașnic al mării venea prin șirul de ferestre deschise pînă în patul enorm în care ne-am calmat neliniștea minților și a trupurilor.
Adrian Buz 