V.F., un barcelonez get-beget, scriitor, om inteligent și fin, povestea odată cum mulți din concetățenii lui sînt speriați de vîntul federalist care bate în Catalunia. Nu toți subscriu la acestă isterie, despre care el spune că are substraturi politice dubioase și că oricum ai întoarce-o e mai degrabă o pagubă decît un cîștig – o poveste veche de cînd Spania modernă, dacă nu cumva mai veche (se tot screm, dar n-au parte, se screm degeaba). Dar problema cea mai mare e atmosfera incredibilă, tensiunea care se simte pe stradă, în societate. Iese ceva irațional din oameni, ceva care te lasă perplex, ceva care l-a făcut să-și mărturisească, cu reținere și mirare, teama. Ne dă un exemplu. Comenta în stradă cu un amic toate lucrurile astea, se întrebau ce dracu` se întîmplă cu oamenii și de ce se lasă manipulați atît de ușor și încă mai subscriu la această idee țicnită, evident nerezonabilă… mai ales acum, în contextul crizei. Se aflau în fața unui edificiu și cineva a scos capul pe o fereastră de la parter și le-a spus pe un ton neplăcut: Să nu credeți că nu auzim ce vorbiți. Au tăcut și s-au despărțit precipitat.
*
Vineri, fiesta în Madrid, zi liberă. La ieșirea din Ikea, o coadă interminabilă la un ghișeu, exact lîngă ușă. Deasupra scrie mare că oricine a făcut cumpărături mai mari de 30 de euros primește negreșit un cadou direct din mîna unei fete îmbrăcată tradițional, în chulapa – cu tot cu basma – care-i înrămează chipul pe care se citește stînjeneală. Cadourile sînt fie buchete de flori artificiale, fie păharele colorate pentru lumînări – fie șervete de masă cu inele mari de plastic. Oameni bine îmbrăcați, bine hrăniți, coafuri blonde, haine călcate stau la coada asta. Atîta vreme cît se dă, și nu e se ia…
*
Comunitatea părinților la școală e dirijată în activitățile ei extraordinar de numeroase și de invazive de S. S e un fel de mireasă pe care o avem printre noi într-un fel sau altul mai tot timpul – via whatsapp. S e convinsă că tuturor oamenilor ar trebui să le placă ce-i place și ei, pentru ea lumea se reduce la activitățile asociației de părinți… mă rog și la altele care presupun vînat de chilipiruri prin zonele obscure ale internetului sau conferințe animate pe teme comice prin parcuri în timp ce copii își toacă turul pantalonilor pe tobogane. E de undeva din sud așa că spaniola își pierde mai toate consoanele sonore în gura ei și cuvintele aproape că se înjumătățesc. Dacă te plîngi, problemele tale de balcanic care și-a făcut din văicăreală o artă sînt rizibile în comparație cu ale ei. În orice caz, ea știe aproape tot despre noi, dar noi nu știm unde lucrează J., soțul din dotare. Astă-vară nu ne-au lăsat să scăpăm neplimbați (drumeție alpină) prin niște văgăuni dintr-o rezervație naturală din sud, după ce era să ne rupem mașina în două pe un drum forestier pe care cumnatul ei făcea raliuri. A fost frumos, nu zic… mai ales baia într-un ochi de cascadă cu o apă fiartă și plină de țînțari. Nicidecum genul nostru, dar frumos… instructiv… Dar. S e fiica unui chirurg renumit și profesor de medicină la Universitatea din Cadiz. E un om a cărui colecție de mașini Mini rivalizează cu a regelui, e un amănunt pe care l-am aflat chiar din gura lui, ciugulind la comun dintr-o paella într-un chiringuito aproape de blocul de pe faleză în care deține două apartamente. S e profesoară de desen, iar sora ei, de sport.
*
Între ofertele de case din situl imobiliar apare un atico, cu o terasă generoasă, bucătărie mare, salon cu parchet de lemn lustruit și o coloană interesantă în mijloc, plus fereastră la baie – pozele grăiesc de la sine. Prețul e un pic peste putirință, nu mult, cît să merite să-i facem o vizită. Din discuția telefonică, se pare că proprietarul e un majo, dar asta nu e neapărat ceva rău – apartamentul e într-o zonă cochetă. Ajungem un pic mai devreme și portarul își face datoria și îl anunță pe proprietar că am sosit. Așa că după cîteva minute ne trezim în fața unui tip înalt, trecut de 50 de ani, părul creț ținut în apropierea craniului de un strat discret de gel, într-un tricou polo bine apretat, verde pastel (burtica țuguiată n-a ieși la călcat), pantaloni chino și mocasini. Urcăm cu liftul de persoane și nu cel de gunoaie, care ar putea fi de persoane, dar nu e – îl folosește doar portarul care pe care îl anunți cînd ai gunoi și el vine și îl colectează. Casa… e de vis, fără îndoială. Salonul mare cu uși de sticlă culisante îl deschid spre o terasă generoasă, jos e o stradă pietonală plină de magazine, bucătăria e enormă, dă în aceeași terasă, iar pe fereastra de la baie peisajul nu e obturat de nimic, se văd coline pline de verdeață și departe, în zare, munții ale căror piscuri sînt tivite discret cu zăpadă – dacă arborii bogați n-ar fi munciți de vîntul invizibil ai zice că e un poster. Dar. Mirosul care populează locul e de nedescris, e oribil, e mirosul agoniei unui vampir, mobilele din bucătărie sînt prăbușite și soioase, persienele de lemn din ferestre sînt lăcuite peste putregai, în dormitor ne întîmpină un dulap ca un sicriu pe care nu-l deschid pentru că mie teamă că-mi cade în brațe vampirul, iar baia n-are nici măcar niște agățători pentru prosoape. Proprietarul spune că toate costurile sînt incluse în prețul chiriei – inclusiv internetul. Ne spune chestia asta în timp ce ne fixează cu o privire țeapănă și la colțurile gurii saliva se adună într-o spumă cleioasă. Casa e neprețuită, adaugă el. E, dar nu același lucru îl poți spune despre proprietarul care vrea să o închirieze în halul ăsta. Și oricum nu are și garaj în preț. Din discuția despre mașini reiese că nu avem Audi. Și avem și un accent ciudat, de unde sîntem? Din România. Și sîntem ce? Profesori? Întîlnesc la capătul privirii două găuri mici care s-au strîns într-o grimasă de dispreț fin, reținut. În următorul minut sîntem pe hol în fața lifturilor. Care mă-sa era liftul de gunoaie și care de oameni?
Adrian Buz 