politice – alergind

Emisiune TV despre violența cu care societatea întîmpină recent politicul. Știrea asasinării președintei deputaților din Leon Isabel Carrasco adună în subsolurile ziarelor comentarii dure: un om politic mai puțin e mult prea puțin, etc. Asasinatul n-are un substrat politic, măcar de asta sîntem siguri, așa că emisiunea e centrată pe lipsa de compasiune a comentariilor. Antipatia e detonată și de (sau mai ales de) acuzațiile de corupție pe care victima le-a încasat. În condițiile în care criza nu pare să-și găsească soluții, cum de altfel nici nu pare să fie clar care-s cauzele crizei sau dacă se mai poate vorbi de o criză, nemulțumirea e împinsă spre niște extreme care nu au cum să fie fie plăcute, dar care sînt de înțeles. De înțeles atîta vreme cît rămîn niște vocalize prin subsoluri de articole de ziar. Dar nemulțumirea, cu tot cu vocalize, ia forme combatante mai ales în zona stîngii. E o zonă a dreptății de operetă care înglobează din ce în ce mai multă derută mondială. Iar dacă în unele locuri poate avea sens, pe-acolo pe unde cleștele roșu n-a strîns de cur trei generații de oameni, în altele, cele cu cleștele la cur, strădania de definire a cetățeanului prin idei de stînga e semn de, vorba lui Topîrceanu, pauperitate mintală.   

Dacă e o criză, e una de idei și de gestionare a resurselor. O criză a inteligenței, căci virusul întunericului, nu se știe de ce, e mult mai activ.  Lumea redusă la conservatorism și stîngism progresist. Amîndouă sistemele își revendică la nivel demagogic… poate că nu chiar Republica lui Platon, dar în orice caz, un ideal plin de sublim. Dar fiecare la apogeul lui atinge abisuri în dezumanizare. Acest lucru s-a întîmplat fără greș, în repetate rînduri… cu specificația că doar unul din cele două sisteme îți dă voie să-ți admiri cu voce tare necazul, atunci cînd rahatul ți-a ajuns la gît… Așa că s-o iei din nou pe aceleași poteci și să te vîri cu atîta candoare sub toate clișeele/ slogane simpliste, fiind deodată extraordinar de post-postmodern, un animal superior în copacul evoluției, însemnă ceva incalificabil – povestea cu rezultate diferite prin aceleași mijloace spune că se cheamă demență. 

Dacă-ți pasă de cei mulți și necăjiți, cred că e mult mai cinstit să începi prin a-i educa. A-i educa altfel decît zbierînd la ei sloganuri despre o lume în alb-negru, în care vina pentru mizeria lor, a noastră, a lumii o poartă întotdeauna, numai și numai ceilalți. Să-i educi civic, simplu, în spiritul manualului statului în care vrem să trăim cu toții, Constituția, să le spui cît de important e rolul lor în acestă schemă, în special atunci cînd își păstrează condiția de civili, de cetățeni. Noi sîntem sistemul, noi și felul în care putem să ne reglăm nevoile, traiul ăsta deosebit de neplăcut în grămada statului. Așa că am face bine să pricepem chestia asta. Votul dat unei grupări politice sau unui om politic n-ar trebui să ne trimită acasă ușurați de povara de a ne mai gîndi la vreuna din treburile cetății (altfel decît bătînd din palme în fața showului politic al serii) al căror eșec, de altfel, se sparge în capul nostru… Un stat cu oameni cărora nu le e rușine să recunoască că la rîndul lor greșesc, atunci cînd, vorbind de corupția politicienilor, se lasă să alunece în circuitul de năravuri vechi și proaste… de la tratațiile pentru doamna la școala copilului, la împăcarea lăcomiei unor medici care operează în spitale fără avize sanitare… mă rog, cutumele descurcărețului fie fudul, fie resemnat din marginile exotice ale Europei…   

Un altfel de ideal, unul plicticos, care n-are nicio șansă în fața unei mulțimi care se exprimă vociferant. 



Două știri merg o vreme cot la cot pe toate canalele. 

Iglesias pleacă la Bruxelles, în calitate de europarlamentar din partea Podemos (un partid mic din zona stîngii netemperate care se bucură de mediatizare). O face cu un low-cost, după ce a anunțat că își păstrează doar un sfert din generosul salariu pe care urmează să-l primească, arată ca un tînăr turist care trage după el, cu cămașa scoasă din pantaloni, un geamantan pe roți. Îți vine să spui, văzînd toată demagogia asta sforăitoare, chiar dacă de alt semn, că se duce exact unde trebuie.

Abdică regele Spaniei. Un gest neașteptat, deși se pare că vestea circula de o vreme printre liderii politici. Era sau nu momentul, nu mai contează, anunțul e făcut și se pare că principele, nesarat și serios, e gata să-și intre-n rol. Și o face surprinzător, nu vrea misă la înscăunare. Rămîne de văzut ce preț va plăti pentru această alegere… publicitară zic dușmanii monarhiei. Oricum, regele a plătit, abdicarea a ridicat imunitatea familiei, astfel că infamul ginere, care a produs un prejudiciu de imagine colosal, va putea fi anchetat și probabil că ajunge la cușcărie… n-am înțeles dacă și prințesa. 


Ne mutăm, dar pînă să ne mutăm ne pregătim. Pregătirea însemnă tot mutare, adică tot  o muncă, obosesc doar citind lista de to-do-uri. Sună la compania de internet să taie mațu`. OK, povestea asta pare simplă. Părea, pînă ajung să vorbesc cu un operator care vrea multe detalii, apoi cu un robot la care trebuie să țipi da și nu, apoi cu un alt operator care, deși știe că am vorbit cu alt operator înainte, nu știe ce, așa că, în esență, trebuie să mă repet și mă mai repet o dată cînd reiese că nu vreau ce credeau ei că vreau ci altceva, așa că am nevoie de un alt operator, care e de fapt un fel de anticameră a operatorului suprem. Instrucțiunile pentru a renunța la contract presupun un formular și un plic și o adresa care nu pare o adresa și poșta obișnuită. Dacă am scăpat un detaliu, cum ar fi o literă, e foarte probabil să am internet și în viața de apoi. Sau să ajung și eu la cușcărie. 

Bun, e clar… și mașina, mașina o reparăm înainte, sau după mutare? Înainte, pentru spor de suspans… nu știu nici ce are, nici cît durează reparația și nici cît costă. 

Reclame