Platoșa de olimpian a lui Demichelis a fost străpunsă o singură dată, și atunci a ieșit un gol ciudat. Deznodămînt sec și trist, pentru un meci uscat și trist… fotbal fără faze la poartă, fără ca măcar mingea argentiniană să nimerească o dată poarta – legal, căci altfel Pipo Higuain a dat gol dintr-un offside limpede ca o zi de Paște… cînd a fost s-o dea pe bune, a nimerit într-un spectator turmentat, probabil el însuși un pic turmentat de surpriza de a se trezi singur cu mingea făcută cadou direct în fața porții. Dacă germanii au meritat să cîștige a fost pentru că Schweinsteiger, care a fost Mighty Mouse, o inimă care a bătut nemțește pentru toată echipa. Messi, cu urechile lui exagerat de mari, o fantomă căreia i-au ieșit 3 driblinguri căznite, iar Mascherano, un picior de-al lui Schweinsteiger. 

Un campionat campionat mondial în care eroii au fost fundașii și portarii. Și răzmerițele care nu s-au văzut pe ecranul din piața publică. Trist, obosit, fără poezie, săpat de industrializarea unei sărbători care are mai mulți spectatori și sponzori ca niciodată în istorie.  

Nu am văzut decît jumătate din meciuri. Din cele văzute, îl rețin pe cel al Italiei cu Anglia, fotbal curat, cu bătrînul Pirlo reușind în final să țină vie flacăra și să dea un pic de clasă acestui sport urîțit de muntele de bani. 

Aha… echipa Braziliei care trebuie să trăiască cu acestă ironie umilitoare, halucinantă: a patra echipă a lumii a încasat 10 (zece) goluri în ultimele două meciuri de mondial.  
Un mondial ieșit din comun de lipsit de strălucire. Nu știu de ce, dar mi-o amintește pe MV, în vîrstă de șase ani, la masă, unde trebuie să mănînce tot: o face, dar în silă, fără bucurie.