Povestea corupției pentru grădinarul Carlos

Carlos are în jur de 50 de ani, e grădinar. Are un magazin de plante la marginea orașului, pe Caretera Madrid, pe malul Tormesului. Magazin însemnă de fapt o casă, se pare că locuiește în ea, înconjurată de o grădină enormă plină de răsaduri, o varietate de flori și arbuști decorativi împînzesc cu grație locul, într-un miros de bălegar fermentat. Pe deasupra plantelor și a luncii, se vede dincolo de rîu orașul vechi, straturi de istorie și civilizație care se ridică cu o maiestate nepăsătoare pînă în vîrful turlelor catedralei. Părerea mea e că această catedrală enormă ar trebui să se vadă de pe Lună – dacă n-am văzut-o din Madrid, însemnă că nu m-am uitat cu atenție. Locul are un encanto pașnic și măreț care îți taie răsuflarea. În timp ce eu mă întreb cum o fi să-ți duci traiul aici zi de zi, el ne întreabă dacă sîntem francezi. Pe-aproape, români. Discuția nu avansează, pentru că n-avem cash și acesta e probabil unicul loc din Spania unde nu se plătește cu cardul, așa că acum trebuie să plecăm. Dar îi satisfac nevoia de trăncăneală cînd mă întorc după-amiază cu banii de hîrtie – caprifoiul mă aștepta unde l-am lăsat dimineața. La fel și Carlos. În cazul lui nevoia de trăncăneală vine și din faptul că nu are televizor. Însemnă că trăiește într-o stare de beatitudine? Nu chiar, e un pic abătut… Politica? Păi ce altceva. Vrea să știe dacă în România corupția e la fel de mare ca în Spania. A auzit de români pe-aici, era o chica care venea… nu spune unde, dar face semn cu mîna spre prima intrare în oraș unde de obicei cerșește printre mașini, la semafor, un tip schilodit oribil, culegînd de sub privirile oripilate ale șoferilor 2-3 monezi. Și ea ce ți-a povestit? Nimic, ar vrea să știe dacă și în România e corupție. Mă cîntărește cu o privire de om fără televizor, dar care nu e fericit. Carlos, e greu, nu te aștepta să înțelegi… De fapt, mă tem că n-o să înțeleagă nimic, mie îmi vine greu să înțeleg ceva, că-s născut acolo. Mai ales zilele astea cînd, după ce premierul și-a mai dat o dată cu firma în cap, ba numindu-l nazist pe președinte (încă o gogomănie bolșevică greu de înghițit), ba visîndu-se tîmp președintele unei uniri inoportune și imposibile (mai ales în contextul actual – dă-i rusului prilej de scandal), președintele a ținut să-i țină isonul și a pornit un atac împotriva candidaților la postul din care va debarca curînd. I-a numit că-s fără caracter, destul de ironic venind din partea unui om care s-a descotorosit cu mare ușurință de oameni care i-au fost fideli, de-ar fi să luăm în calcul numai asta. Ba mai mult, agită apele cu declarații incendiare, aruncă fără discernămînt suspiciuni asupra lor: știe el că unul e agent. Pues, președintele ăsta v-a băgat în UE? Da… dar e… e complicat. Ne-a băgat, pentru că nu te pui cu licuriciul cel mare, vorba lui, nu că n-am avea ce să căutăm în Europa… Uite, în muzeul ăsta de pe zidul orașului te întîlnești cu Demeter Chiparus, un maestru Art Deco de acum 100 de ani. Român de origine. Da? Da. Problema e că o dată cu țara am băgat în Europa o corupție sălbatică, că de la ea ne-am luat cu vorba. Imaginează-ți că dacă în Spania politicienii dau semne că ar băga în buzunar piciorul de la scaunul pe care stau, în România bagă tot scaunul. Pe tot. Nu mai rămîne nimic. Nu rămîne nici îndoiala faptului că ar putea face altfel. Păi și justiția? Ei… alta acum. Păi dacă ai intrat în Europa, UE te lasă să furi ca un neam prost scăpat din foametea comunistă un an doi trei, pînă la urmă te obligă să-ți faci una, ceea ce s-a și întîmplat, avem în sfîrșit o justiție care încearcă din răsputeri să curme sălbăticia asta, așa că imaginează-ți scandal. Îți faci o justiție ca după aia să poți să începi să-ți termini și autostrăzile, că banii nu mai dispar de capul lor, să-ți pui becuri, să dai cu var, dar nu așa numai pe ici pe colo, ci, spre exemplu, cum e în Spania, în profunzime. Păi nu aveți autostrăzi? Cam nu. Nu? Hombre, nu avem. În 25 de ani de libertate abia dacă s-au construit 100 de km. Și lumea ce zice, lumea nu are mașini? Nu protestează? Mă rog, iar e complicat… Lumea se uită la televizor, pentru că tot acest balamuc politic are nevoie de… știi tu… Adică televiziunile lucrează pentru ei? Cam da. În Spania lumea iese în stradă, el ar ieși mîine în stradă. Ei, în România se uită la televizor. Și nici nu avem o tradiție a protestului, venind dintr-o dictatură foarte dură. Carlos a ieșit în stradă pe vremea lui Franco, cînd era un tînăr anarhist, a plecat din satul lui de lîngă granița cu Portugalia și a participat la o manifestație. De, păcatele tinereții. Și a participat la 15 M, în Madrid, acum 2 ani. Păi și în România nu există oameni care să-i mobilizeze? Se pare că lui Carlos nu-i ajunge, vrea toată telenovela. Ba da, dar iar e complicat, pentru că toți care au avut un discurs împotriva acestui tăvălug au pățit practic un fel de asasinate mediatice, i-au scos din scenă compromițindu-le imaginea, credibilitatea. Cum? Lumea nu poate să judece? Se pare că dacă stă nu ochii în căcaturile pe care i le vîră cineva în cap nu mai poate. Încerc să-ți simplific un pic lucrurile, ca să aibă sens. Dar povestea e foarte complicată. Eu n-am nici o treabă, îmi face plăcere să te ascult. Dă-mi un exemplu… Sau mai bine ia-o altfel… România a ieșit din dictatură… cînd? Acum 25 de ani. Și a întrat în UE cînd? Acum 7 ani. Așa tîrziu? Mai departe… Din ce povestești seamănă puțin cu Italia pe vremea mafiei. Păi principiul e cam același, numai că ăștia sînt comuniști. Aha, deci după căderea dictaturii au rămas aceiași oameni. Da, dar ușor deghizați și amestecați cu personaje noi. Păi și lumea de ce nu a cerut să nu-i mai vadă…? Pentru că, e complicat, pentru că au știut cum să manipuleze și să învrăjbească societatea și pentru că au creat în permanență o presiune pe toate celelalte instituții ale statului, au întreținut o corupție a cărei profunzime nici măcar nu putem s-o ghicim… Curat comuniști! Păi și atunci președintele ăsta cum a putut să vă bage în UE? E… aia e… probabil că aici interesele au coincis. Lumea voia o viață mai bună, iar ei să fure mai mult, altfel nu se explică… Mai ales cînd vezi cît de lipsit de viziune e acum și ce havoc creează, nu mai înțelegi cum a fost posibil ca el să fie omul care ne-a adus pînă aici. Măcar un lucru e clar, cu ceilalți nu ajungeam nicăieri. Cu cine? Cu fantasmele trecutului? mă întreabă Carlos, dar nerăbdarea lui nu-mi dă timp să-i admir plasticitatea. Acum înțeleg, și pentru că nu mai pot să fure fac pe nebunii… Da, în linii mari, cam asta e povestea. Acum 2 ani, toată mafia asta a vrut să-l dea jos pe președinte și aproape că a reușit, a pus mîna doar pe guvern. Cu toată justiția asta nouă? Păi cam ea i-a salvat curul, pînă la urmă… de fapt, ni l-a salvat nouă, putem vorbi în continuare de un stat democratic. Justiția și vigilența UE, există tratate, conveții, curți constituționale, așa că, înțelegi… Aha. Păi și lumea? Lumea e dezbinată. Asta nu pot să înțeleg… care e interesul vostru? Ce vreți voi românii? Vrem ce vrei și tu, o viață mai bună. Păi și de ce nu o cereți? Pentru că noi românii avem foarte multe televizoare… și cînd te uiți ba în gura unuia, ba a altuia uiți ce vrei. Am înțeles. E complicat. Voi nu aveți tradițiile noastre, îmi spune el. Lumea ar trebui sa fie mai trează. Carlos, tu… tu ești de stînga sau de dreapta? Eu, joder, ce spui? Eu sînt grădinar. Eu sînt eu. Și famila mea e la fel… și a fraților mei, am 3. Am și o soră în Barcelona, dar tipa asta e un pic e cam nebună… cică e cataluneză și nu mai vorbește cu noi. Păi vezi că și la voi e complicat? E , da, dar la voi, corupția asta pare una hostia

Discuția a mai continuat o vreme, nu mult. Carlos, chiar și fără televizor, e un tip con cabeza, pricepe repede. Dar nu m-am simțit în stare să-i aprofundez povestea. Din  relatarea mea sărăcăcioasă și sincopată și din puținele informațiile pe care le mai are el, își face o idee cît să-l aud spunînd: eu cred că ești congelat de furie. O, Carlos, încă nu ai auzit nimic… De furie, de uimire, de neputință, de o scîrbă îmbătrînită… N-apuc să-i mai spun că acum 2 ani, cînd o parte din prieteni, oameni educați, oameni cu simțire artistică, spuneau chestii de genul „păi să-l vedem acum și pe Ponta de ce e în stare” mi se răsuceau mațele în mine. De spaimă. Viitorul tremura ca o piftie neagră. N-apuc nici să-i mai spun că, de fapt, corupția asta e o veche dilemă românească, ne-a salvat în anii de dictatură, dar ne-a intrat atît de tare în măduva firii încît apoi, cînd ar fi trebuit să ne dăm măsura, am luat-o cu noi. Sau poate că o avem de veacuri, o medalie care-și schimbă fața în funcție de context. Da, o veche și neserioasă dilemă în regim regim de oul sau găina: născutu-sa năravul din rumân sau vițeversa. Oricum ar fi, necinstea asta e o cărămidă în fundamentul zilei. Și pînă să vină UE să ne desălbăticească, corupția era prezentă într-un fel sau altul în fiecare instituție românească, o cutumă neagră în manualul oral al societății, o boală – cu beneficii, dar o boală. O chestie vicioasă și profundă, cu implicații pe care abia dacă vrem sau putem să le recunoaștem și care a pervertit modul nostru de a vedea și a ne vedea. Așa că de ce să ne mirăm de politicieni? 
N-apuc să-i spun lui Carlos că cea mai bună metaforă pentru toată povestea e ologul cu genunchii pe dos, probabil schilodit cu intenție, de la semafor.  

A doua zi, cînd încă mă mai muncea gîndul să mă întorc la Carlos să-i mai ofer o oră de distracție politică, L mi-a semnalat un articol al Doinei Jelea, în Contributors: De ce aleg oamenii împotriva propriilor interese. Ca să vezi cum ni se învîrt creierii pe aceleași unde! Dar oare ajunge? 

Reclame