jurnal

Acum cîțiva ani, 2, probabil, profesorul Mihai Moraru îmi recomanda un autor despre care nu aveam cunoștință. Vorbeam despre Bucovina și despre povestea ei prea puțin prinsă în literatură. Mi-a zis de Gregor von Rezzori. M-am documentat un pic atunci… Născut la Cernăuți, dar cu origini siciliene, familia lui cu titlu nobiliar s-a strămutat pe la 1800 în Viena, astfel că tatăl, înalt funcționar al împăratului, aterizează 100 de ani mai tîrziu în Bucovina, cînd Bucovina era parte a Imperiului. Devine pe rînd cetățean român, sovietic, apoi apatrid trăind în Austria. Scrie enorm, gloria i se leagă nu doar de literatură, ci și de cinematografie. Memoriile unui antisemit a apărut la Humanitas, acum un număr de ani. Ai spune că fascinația acestui ținut ca un iceberg istoric e condimentată și de calitatea lui de creuzet al rădăcinilor etnice/ naționale.    

Îmi vine în cap toată povestea cînd, intrînd în Hydria, librăria șicoasă de la colț, îmi cad ochii pe un volum al bucovineanului. O traducere în spaniolă pe care o pun în coș fără să suflu – fraza stufoasă, barocă ar putea ajuta la îmbogățirea lexicului spaniol. De altfel, librăria asta mică e plină de cărți excentrice, traduse în spaniolă… un volum de conversații cu David Foster Wallace, Judt / The Burden of Responsability… un volum bilingv de William Blake. Selecția cărților se potrivește foarte bine cu decorul, care are ceva special, dar fără să fie strident. Înhaț și două volume de benzi desenate. Tipul de la casă ține să-mi spună despre cărțile mele ceva, ce-i cu ele… așa, în timp ce manevrează scanerul și casa de marcat. În spate sînt două, fix două, măsuțe de cafea, iar pe tabla de dincolo de măsuță sînt scrise cu cretă citate și e desenat simbolul unei trupe la fel de specială ca locul, Einsturzende Neubauten – deși dacă se aude o muzică, trebuie să fie un jazz simplu. Pășesc în stradă de parcă ies din dintr-un vis.

Cele două volume de benzi desenate… o biografie romanțată a lui Schiele, cu un desen bine făcut și interesant, dar altfel nesărată, lipsită de savoare și El Eternauta. Eternauta e un mit argentinian, un clasic. Oesterheld, autorul, are o poveste… pentru că a ținut să lege chiar și un gen atît de marginal de politică, regimul juntei militare l-a premiat cu o dispariție clandestină și un mormînt anonim, cîndva în 1977. O parte din metaforele cu care a scuturat copacul dictaturii sînt criptate chiar în acest volum masiv – într-o poveste clasică postapocalitică, ai zice la o primă vedere. Azi îți vine greu să crezi că cineva s-ar deranja din atîta lucru. Azi cînd crimele politice se fac în prime time, chiar și decapitările – culeg like-uri pe youtube. 


#


Ce-i cere Monica Macovei lui Johannis? Să se delimiteze de momentul 2012. Și să-și dea afară din partid pușcăriașii – măcar pentru că nu pot fi în două locuri în același timp. Și reia tema lustrației. Plus socoteala cu depolitizarea instituțiilor de stat – mă gîndesc în primul și în primul rînd la școli. Și alte lucruri normale, pentru urechi normale, pentru urechile unui om care vrea să trăiască în secolul XXI. Dar nu te joci cu cusurgii neamului: prea se crede Mandela, și are ieșiri de Vadim. O avea, e adevărat, dar pune-te în locul ei. O femeie ridicînd capul și pentru noi ăștia deștepții, fără nici o susținere politică, împotriva unui mamut pocit care, dacă se așează pe noi, ne face să ne sară iar ochii. Se bate cu tot aparatul care deja funcționează uns în teren, primăriile își adună cît ai bate din palme stadionul de aplaudaci tălîmbi, de care facem noi, deștepții, mișto.

Du-te și spune-i povestea asta grădinarului Carlos și el o să-ți zică… păi și lumea de ce nu votează cu ea? Ce-i răspunzi? Că e complicat? E complicat, ți-am zis, pentru că în țara mea oamenii au televizoare și se uită la ele. Da, se uită la televizor, unde un jurnalist face un circ de un prost gust vomitiv, dădea semne, dar acum s-a întrecut pe sine – un autodenunț fără nici o noimă în regim de dostoievski reloaded, fluturînd niște hîrțoage contrafăcute. Se uită la televizor să vadă cum șeful unui serviciu de mare responsabilitate apare în cursa pentru prezidențiale susținut de o adunătură obscură și dubioasă – problema nu e candidatura (deși nici asta nu are prea mult sens), doar s-au mai văzut cazuri și la case mai mari, ci adunătura. Se uită la televizor să vadă cum un fost dizident și un om cu lucrări grele în cîmpul anticomunismului s-a scos pe piața canaliilor, a făcut-o de cîțiva ani buni, cu succese notabile, dar acum o face dintr-o poziție de șef de televiziune publică – ai zice că e o conservă coaptă în acele vremuri pe care le denunță în literatura lui. Carlos, înțelegi? Stai că n-am terminat. Se uită la televizor să vadă o întreaga galerie de stele ceaușiste răsculate belicos de-o scrisoare, o scrisoare în care un intelectual, om cu păcatele lui, fără îndoială, dar un intelectual, îi cere unui tezaur național de profesie actor (jur că nu înțeleg cum e posibil ca cineva cu o asemenea voce – instrument artistic – să ajungă tezaur, dar asta e altă poveste) să nu-și dea acum adeziunea acestui candidat neotătuc de lux – n-ajunge cît l-a pupat în cur pe bunicul lui? De-ar ști bietul Sebastian…

Du-te și spune-i asta grădinarului Carlos, că de-aia oamenii nu pot să voteze cu un om normal, și el o să-ți zică: pleacă, lasă-mă, și nu mai veni, cumpără-ți plante din Congo, voi nu sînteți altă nație, sînteți altă specie… tu ce faci cu plantele alea, sigur nu le mănînci? 

Spune-i-o azi, cît mai e caldă știrea zilei în El Pais: Ruiz – Gallardon și-a făcut ieșirea din prima linie a PPului și din funcția oficială deținută în guvernul Rajoy, pentru că a eșuat să impună legea avortului în Spania.