jurnal

Din ce trăiesc scriitorii. Un articol în Babelia, din care se reține că Faulkner, cît a lucrat ca poștaș, trîndevea citind revistele pe care ar fi trebuit să le distribuie. Că Vonnegut a vîndut o viață mașini Saab nu mai e un secret. În același articol apare un clip cu Truman Capote invitat într-un show american – scriitorul se află într-o stare de împrăștiere etilică atît de avansată, încît scaunul abia îi conține trupul – gazda showului își dă silința să-i conțină mintea. Fără îndoială, coroana o înhață Sylvia Plath. În capul paginii se află acestă fotografie, poeta la plajă, etalînd un bronz arămiu, într-un costum de baie retro din care scapă delicat o jumătate sidefie de sîn, zîmbește stînjenită, parcă, de senzualitatea pe care o iradiază. 

Scriitorul e om, nu doar că muncește la stat (ce trist!), dar cînd nu-și scufundă becul dureros de ascuțit în ceața beției, îl duce la plajă să-l vindece cu plăceri senzoriale. 


###


A. îmi amintea zilele trecute de o promisiune care mi-a scăpat misterios, pentru spor de suspans într-o notare de blog. Nu cred că e momentul. Sertarul a adunat material pentru reamintire, pentru alt folos. 2012 a rămas un moment care a reconfigurat o nouă Românie, de sus pînă jos. Nu a reconfigurat… a dus pînă la capăt ceea ce deja exista. Trăim în epoca veninului, a resentimentelor, a unei lipse de generozitate față de un viitor – toate slujindu-se cu brutalitate de suprafața lucrurilor, de aparențe transformate în adevăruri supreme. Așa că sertarul, dacă a încasat ceva, a încasat întuneric – desolidarizare, prăbușire în lipsa reperelor firești, o societate sălbăticindu-se sub povara fricii (cu toate fețele ei nebănuite și extraordinar de funcționale social), a lăcomiei, a vanităților și a resentimentelor… Cedînd mult prea ușor la presiunea enormă a propagandei politice…  As simple as that! Cine spune că e vorba despre altceva… despre ideologii, cum ar veni… sau despre tirani… își merită locul acolo unde e și în curînd își va întîlni dureros prostia – pentru că măcar mațul, în cele din urmă, doare. Singura problemă e că aceste motor negru ne trage și pe noi în prăpastie… pe noi, uluiții în fața altui moment de nebunie a istoriei…  

„Deci există o categorie care indiferent de împrejurări, sînt „rumâni”, anistorici, mereu aceiași în orice context și în fond lipsiți de orice fel de repere, în afara apetitului de coțofană pentru ce sticlește.” Sertarul stă sub acest citat care ar trebui sa fie mai degrabă epitaful unei nații de oameni – e cules din siajul de comentarii anonime iscate de un articol online… undeva… nu se reține unde. Mai ales acum, în pragul unei democrații Mazăre, descrie îngrozitor de exact un destin aparte.

Poate că nu e momentul de literaturi de sertar, dar disperarea în fața impensabiluilui are destule voci zilele astea – aici, aici. Va veni vremea cînd vor ieși la lumină, legați cu ață unii de alții, o turmă de patrioți antibăsiși zombificați de o mînă de borfași, toți au nume și ilustrează situații… cred că în cele din urmă li se poate spune tragice. Și ca să mai răspîndesc din aerul abstract, tocmai pentru un pic de contur, ar trebui să spun că sertarul vorbește despre teritoriul cultural și artistic, teritoriul oamenilor dacă nu cu diplome și competențe intelectuale cucurbitacee, măcar cu viziune și idei. Scrisoarea către Barroso din 2012 și tot alaiul ei pestriț rămîne un moment simbolic, exact în sensul enunțat mai sus. Adîncimea conștiinței personajelor care au născut un timp, o epocă e egală cu adîncimea conștiinței acestei efigii de slănină care îi reprezintă pe toți și pe toate și la a cărui ascensiune au pus umărul. Regrete nu vezi, nu vezi nici o umbră de spășire, nu vezi nici măcar o tăcere decentă, în schimb vezi cum violul e consfințit cu bucurie de o serie de nunți internaționale pentru scriitori și traducători și ar trebui să vedem în amestecul bizar de personaje neamestecabile și în pactul tăcerii expresia unei înalte civilități, și nu al vechilor complicități, viermuind pe moțul clipei putregăiose, poate mai putregăiosă și mai indecent sincronizate cu dezastrul politic ca niciodată.  

Ce i-aș spune lui A? Draga A., să rămînă deocamdată sertarul unde e. Îi urez să trăiască o mie de ani sub ce și-a dorit – deși nu-i sigur că-l ajută. Eu o să-mi plimb febra neagră și rușinea și indignarea și deprimarea pricinuită de aceste rînduri dincolo de zidul orașului, pe malul rîului, o plimb pînă se destramă și mă fac om la loc. Ceea ce îți doresc și ție… du-te în grădină și pregătește-ți trandafirii de iarnă. 

Reclame