jurnal

S-a căscat hăul, ne-așteaptă duminică să punem un picior, că tot e Halloween. E bine. 
Răsfoiesc un pic presa în baza acestui nărav toxic, ne-a ruinat vitalitatea în ultimele săptămîni… Aceleași stridențe, aberații, anomalii. Într-o parte, un mutant de stînga își emite inept, dîrz ca un brad telenovela socialist-dostoievskiană (vrea impozit progresiv după ultima modă fiscală europeană, dar și sănătate de stat gratuită pentru cei „umiliți și obidiți”). În altă parte, o doamnă fină declară că-l votează din pragmatism pe Iohannis (pentru că în sondaje e cotat ca cel mai vajnic adversar al lui Ponta), dar apoi ne oferă o listă pe puncte de argumente (toate o romanță, ceva pentru inimi sensibile) – e laie, dar e și bălaie. 

Cîți nu și-au făcut din inepție glorie zilele astea? Au profitat de ocazie să-și dea cu parfum de căcat pe la urechi, doar-doar îi încape și pe ei poza momentului. Ar avea foarte mult sens să vezi că acestă pierdere a unui aparat esențial în alcătuirea unui om modern, senzorul conștiinței, se recuperează după alegeri spectaculos. S-ar explica deodată totul dacă i-ai vedea de mîine prin ministere, care pe unde s-o nimeri, semnînd care tăieri, care măriri. Dar de cîte ministere să fie nevoie ca să se remunereze umărul pus la uzurparea unui stat pentru toți mîncătorii de căcat din ultimii 5 ani? E clar că rămînem în basmul nostru absurd, în care patriotismul ajunge să aibă un înțeles atît de larg încît s-atinge de prostie. 


Ce oare ar putea să scoată România din acest delir? Are o explicație delirul? Follow the money, spune vechiul banc. E foarte posibil ca principiul să fie valabil, ceea ce e trist. Pentru că atunci cînd vezi cine a pus mîna pe bani, te întrebi cam cît de stupizi, de lași și de lipsiți de demnitate trebuie să fim noi, care ne-am distrat fie stînd cu ochii pe ei cum sug sîngele poporului, fie dîndu-ne unii altora în cap că nu ne-am pus de-acord (care fură mai năpraznic, care e răul mai mic), uitînd din cît de puțin se ține binele și care e interesul nostru. Ar fi incredibil? Aveau knowhowul căci cu el cu tot au supraviețuit unei revolte populare – ca să-și tragă după aia o Revoluție. Și atunci pe cine să fii supărat? Pe oaia Miorița și pe moștenirea ei – în care se amestecă vrăjmășia invidiei cu naturelul de lunatec resemnat? De ce nu apare celebrul Gică contra în baladă – să dea o mînă de ajutor/ înarmat cu coada de la topor? Pentru că se află la bodega satului unde tocmai povestește cui vrea să audă că cel care scrie balada e fie un scriitor prost, fie un băsist (îmbogățit cu bani de la ICR). Mon cher.  
E trist și pentru că am avut ocazia. Regulile jocului ne-au fost favorabile. Probabil mai favorabile decît am meritat. Dacă duminica orbului a fost o vîrstă, o etapă, duminica Halloweenului devine un enunț. E gaura din vechiul steag.


Zice A: de ce un doctor în antropologie ajunge să spună că Hrebenciuc e preferabil, pentru că rezolvă cu un telefon un drum național (pentru cei mulți și săraci), în timp ce Macovei nu rezolvă nimic (pentru cei mulți și săraci)? Iar eu o întreb: de ce, A, un tînăr intelectual rătăcind vocal pe cîmpiile stîngii (inamic declarat al boierilor minții vasali președintelui) ajunge să ciripească din poala lui Iliescu despre umanismul mărețului om politic? Și nu că-i comic cînd auzi că un astfel de animal necontrolat, odată ridicat din poala cui s-o ridica, începe să-ți recite savant din Mihail Sebastian sau din alții un citat despre ironiile istoriei. 
Știi, A, ce însemnă complicitatea tăcerii? O să zici că de la ultima notare m-am răzgîndit, ceea ce e adevărat. Aveam mîinile rupte și nu reușeam să mă adun în fața acestui zid negru de prostie de care ne tot dăm cu capul de niște ani. Însemnă acel calcul care-ți astupă gura, îți frînge reacția, te împiedică să-ți asumi poziția pe față. Înseamnă frica de a-ți strica relații, de a pierde adăpostul grupului, de a-ți pierde salariul sau alte drepturi (simbolice sau nu). Frica de a-ți vedea batjocotite meritele, frica de a te pune în gura lumii. Frica de a te pune rău, riscîndu-ți cariera. Chiar și atunci cînd senzorul tău moral zbîrnîie. Frica. Frica cu rădăcini multiple, extinse și vechi. Frica producătoare de șpagă (la școala copilului, în spitalul de stat, ia-o la vale că lista e lungă și spectaculoasă… ), în timp ce noi ne dăm civilizați și ne plîngem la șuete. Frica producătoare de nenumărate compromisuri care în cele din urmă uzurpă morala simplă a lucrurilor. De a te asuma în fața unei Anomalii, cum ar fi chiar și cele două exemple banale de mai sus. De o face semnificativ. La nivel personal, sau public, sau cum vrei tu. Frica producătoare de bășcălie care dezamorsează totul în derizoriu, la bodega din colț, etern martor al unor revolte fantomă, al unei demnități defuncte. Frica producătoare de tăcere. Și de complicități în tăcere. Dacă mie mi-e frică, și ție ți-e frică. Frica de a părăsi acest grup al tăcerii. 

Eu cred că pe asta se bazează. Ar fi mult prea simplu să fie numai vina politicului. Cu toate manipulările lui. Dacă unii sînt hoți și alții curve, și alții mănîncă căcat, iar alții bat din palme pentru că nu pot mai mult, cum sîntem noi?

Reclame