Ne-a apucat pe la 2 și jumătate. În 25 de ani de istorie electorală avem un candidat care spune și face lucruri însuflețitoare, nu putem să stăm ca niște momîi, dărîmați de deprimare. La 3 am ieșit precipitat pe ușă și după 2 ore și jumătate am ajuns lîngă Madrid (o altă secție mai aproape nu s-a găsit) – tot drumul am urmărit cu un ochi cîmpurile și pădurile luminate fosforescent de soare, iar cu celălalt furtuna neagră din care curgeau trăsnete și o ploaie ca un zid. Am votat fără incidente – deși era o coadă apreciabilă, lucrurile s-au mișcat repede. Am plecat spre casă ba prin grindină, ba printr-o ploaie de basme. Ne-am oprit la o benzinărie ca să asimilăm mai bine informația din ifoane. Cele 8 procente ale Monicăi Macovei de la prînz s-au transformat în 4. Mai departe, la vîrf, groapa dintre cei doi, Ponta și Iohannis, e destul de mare cît să dispară în ea acest vis fragil. România dă semne că s-ar întoarce în brațele unor mațe fără fund. Restul drumului, prin beznă și ploaie și stele și apoi iar ploaie și aceeași iritare istovitoare, devitalizantă, radioactivă.

Ce se aude e același sunet, o bășină înfiorătoare: declarațiile vin în baza aceluiași tupeu de hoț care strigă hoții, de om ale cărui calități se adună pe minus pînă într-acolo încît concurează o gaură neagră, în curînd nici măcar materia n-o să-i mai reziste; scandalul diasporei împiedicate să voteze, în timp ce în județele foamei (ale celor mulți și săraci, vorba unui clasic în viață), turismul electoral face performanță; de parcă nu ar fi de ajuns, absurdul ne mai trage un picior în cur, fostul președinte Constantinescu, pentru că tot ne-a amenințat cîndva că nu vor mai fi generații de sacrificiu, îi trimite bezele lui Ponta – ai zice că ramolismentul, dar mai probabil e vorba despre neghiobia unui om care a îmbătrînit degeaba; și iată că vine și ultima aroganță a acestui produs suprem al ciumei postcomuniste, folosește electoral cu un tupeu uluitor imaginea lui Ion Rațiu – te mușcă o viperă și scapi, dar asculți hahalera cum își dă în petec și te întorci acasă cu un parkinson incurabil.

Și totuși există o mobilizare, multe scrisori, multe proteste, solidarizări, spaimă care ia glas. Toată nesimțirea asta trezește o rezistență în lumea de rînd, în timp de instituțiile statului încep să se înmoaie iar, care pe bază de măriri salariale ce abia dacă trec observate, care pe bază de alte mijloace de constrîngere – bugetul pe 2015, dacă va mai fi un 2015, a înghețat sub cote, se repară cu niște împrumuri la cămătari mondiali, așa că mita electorală o plătește tot boborul. 

Rămîne întrebarea: putem noi să votăm cît, se vede treaba, pot ei să fure?