Rămîne cealaltă poveste, a celor cu căcat la bot. 
Iată un caz aiuritor, Cosmin Dragoste, om aparent fin, iubitor de Herta Müller, traducător de Dieter Schlesak… aplaudîndu-i cu likeuri  primăriței Vadimela (pe pagina de facebook) performanțele de grotesc, din poziția de director al casei de cultură locale. Uneori făcînd comentarii în ton cu distinsa doamnă. S-ar putea să fie sincer, extraordinar de sincer, să fie mirat că cineva îi chestionează moralitatea. Sau gusturile politice. Dar asortimentul e atît de neașteptat și de necuvenit încît te întrebi dacă pe scriitorii către care își îndreaptă admirația nu începe să-i doară că trebuie s-o împartă cu un personaj atît de exotic.  
 
Vorbind cu amici din țară, înțeleg că povestea e endemică. Multe prietenii s-au clătinat și continuă să se clatine, sub cerul înstelat al reconfigurărilor politice – care produc mișcări bizare printre oameni, sporind deprimarea, starea de dezabuzare între cei care mai țin la integritate.   
Ar mai fi cazul celor care făcînd azi o piruetă interesantă ajung mult prea ușor, din antibăsiști zeloși, susținătorii lui Iohannis – deci salvatorii României. E o listă pe care nu poți să o începi, pentru că n-o termini pînă la alegeri. Ieri căscau ciocul pe furiș la Antene, își spală azi rușinea votînd. Oameni inteligenți, bineînțeles. Cu merite. Aia e, fiecare umblă de gît cu propria vitejie. Bineînțeles că nu și-a schimbat nimeni criteriile, plagiatorul Ponta de ieri nu mai același cu plagiatorul Ponta de azi. Pentru că a dispărut Băsescu.
 
Tot acest  acest circ de vanități, de ranchiună, de egouri disproporționate, de închipuiri, de infantilism, și-a găsit în antibăsism, o acoperire perfectă pentru ținta supărării lor reale, succesul altor confrați intelectuali, mai dispuși să-mbrățișeze un președinte cu multe calități pe minus, dar care a pus capacul pe lighioane. E ceva atît de simplu și de omenesc și avînd deja o tradiție străveche într-o foarte prestigioasă revistă culturală, Observator cultural… se pierde, hăt, în vremea în care Băsescu nu era Dictachiorul de azi, ci un biet Maidanez – și nici Mircea Cărtărescu nu visa c-o s-ajungă un băsist care și-a injectat succesul cu steroizi ICR. Politica acrelii ușor nădușite are chipuri diferite și, poate, datorită funcțiunii revistei în circuitul de răsplăți și recunoașteri simbolice pe teritoriul cultural mulți au simțit nevoia să-și aducă aportul… ca să mă exprim savant…. De cele mai multe ori comic – comic dacă orbirea n-ar fi contribuit la ascensiunea lui Abominel. Dar în mod cert foarte comic, în cazul cazului la care vreau să ajung: Bogdan Suceavă, un autor care, în afară de literatură (și de vanitățile ei), n-are alte dependențe de țară, trăind în afară și avînd o carieră de matematician impresionantă. Se găsea acum o lună în paginile revistei cu acriți, complet desincronizat, dar foarte serios, scîrțîind o socoteală talentată despre răul pe care încă îl mai reprezintă dușmanul-dușmanilor-pînă-la-sfîrșitul-lumii. Ei… cum o fi treaba asta, să-ți dai, om serios și patriot, cu căcat la bot, la spartul tîrgului, cînd s-a schimbat amenințarea atît de dramatic, a devenit reală și iminentă? 
Nimeni n-a zis că somnul rațiunii nu poate să însemne o formă de demență contagioasă.

14 noiembrie. S-au încheiat protestele. Dau o tură prin paginile de facebook care-mi vin la îndemînă. Poze cu fluturi și cai, și peisaje bucolice românești, coperte de cărți, comentarii prietenoase, felicitări și din cînd în cînd o voce care pare dispusă să țină pasul cu evenimentele. Ai zice că ce se aude în stradă e o nuntă. 
Nu e nimic de comentat, înțeleg că unii se tem, se tem pentru joburi, se tem să-și strice relațiile, se tem de singurătate… fuge teama de la unul la altul… Rămîne de văzut dacă nu cumva epilogul pentru epoca antibăsismului se cheamă Rezistență prin cultură. Cu sau fără facebook…