depontaminări

14 noiembrie. La ora la care încep să scriu aceste rînduri, manifestațiile tocmai s-au încheiat în țară. Mica revoluție a depontaminării aduce iar un pic de speranță, sparge măcar pentru cîetva ore deprimarea și paralizia generală, vociferînd slogane autentice, născute din scîrba grosolăniilor, ilegalităților, abuzurilor regimului Abominel. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Pontacii sînt neobosiți și răspund în oglindă, maculînd, aruncînd în derizoriu. Sau mai rău. Nu doar că în cîteva orașe și-au sincronizat contramanifestațiile, dar Dragnea sună mobilizarea împotriva „ciracilor” lui Iohannis. Își fabrică violențe pe modelul înaintașilor dintr-o negură a istoriei. Ceea ce părea o vorbire neconținută, zilele trecute, ieșind din gura primăriței Vadimela (voi scoateți 10 mii scoatem și noi 20 și facem război civil), începe să semene cu a slip of tongue – există un plan. E oare posibil să încerce să-i încaiere pe români? Mineri nu mai au de unde lua. Ar fi de mirare, după toate josniciile afișate sau ascunse?  
În plus, programul de vot în diaspora, scînteia indignării, e pregătit în aceeași bătaie de joc. După ce că și așa erau puține, unele din secțiile din Statele Unite au fost desființate. Sînt în continuare, vorbind pe ansamblu, la fel de prost împărțite, fără să țină cont de suprafețe și numărul de votanți. Buletinele de vot venind în calupuri prea mari, se vor distribui la fel de inegal – secții cu cîteva zeci de votanți primesc pachete de sute de voturi, iar secții unde vor fi mii, vor primi prea puține. Numărul de buletine, chiar și suplimentat, nu va putea acoperi numărul de votanți diasporeni. Pune la asta furăciunea dovedită (Casa jurnalistului și pe gandul… nu găsesc linkul acum). 

Asta e o poveste, să sperăm că România nu se lasă călcată în picioare. Sub toată mîzga politicului, a presei de bîlci, a imoralității ca o pătură așternută cu grijă peste țară timp de zeci de ani a rămas ceva intact, întotdeauna rămîne, care sancționează anomalia, își cere înapoi demnitatea, în momentul cel mai critic. În stradă. Nu mai vrem o Piața Universității, nu în anul 2014, fiind cetățeni europeni. Dar dacă e nevoie, o aveți.  


Rămîne cealaltă poveste, a celor cu căcat la bot. 
Iată un caz aiuritor, Cosmin Dragoste, om aparent fin, iubitor de Herta Müller, traducător de Dieter Schlesak… aplaudîndu-i cu likeuri  primăriței Vadimela (pe pagina de facebook) performanțele de grotesc, din poziția de director al casei de cultură locale. Uneori făcînd comentarii în ton cu distinsa doamnă. S-ar putea să fie sincer, extraordinar de sincer, să fie mirat că cineva îi chestionează moralitatea. Sau gusturile politice. Dar asortimentul e atît de neașteptat și de necuvenit încît te întrebi dacă pe scriitorii către care își îndreaptă admirația nu începe să-i doară că trebuie s-o împartă cu un personaj atît de exotic.  
 
Vorbind cu amici din țară, înțeleg că povestea e endemică. Multe prietenii s-au clătinat și continuă să se clatine, sub cerul înstelat al reconfigurărilor politice – care produc mișcări bizare printre oameni, sporind deprimarea, starea de dezabuzare între cei care mai țin la integritate.   
Ar mai fi cazul celor care făcînd azi o piruetă interesantă ajung mult prea ușor, din antibăsiști zeloși, susținătorii lui Iohannis – deci salvatorii României. E o listă pe care nu poți să o începi, pentru că n-o termini pînă la alegeri. Ieri căscau ciocul pe furiș la Antene, își spală azi rușinea votînd. Oameni inteligenți, bineînțeles. Cu merite. Aia e, fiecare umblă de gît cu propria vitejie. Bineînțeles că nu și-a schimbat nimeni criteriile, plagiatorul Ponta de ieri nu mai același cu plagiatorul Ponta de azi. Pentru că a dispărut Băsescu.
 
Tot acest  acest circ de vanități, de ranchiună, de egouri disproporționate, de închipuiri, de infantilism, și-a găsit în antibăsism, o acoperire perfectă pentru ținta supărării lor reale, succesul altor confrați intelectuali, mai dispuși să-mbrățișeze un președinte cu multe calități pe minus, dar care a pus capacul pe lighioane. E ceva atît de simplu și de omenesc și avînd deja o tradiție străveche într-o foarte prestigioasă revistă culturală, Observator cultural… se pierde, hăt, în vremea în care Băsescu nu era Dictachiorul de azi, ci un biet Maidanez – și nici Mircea Cărtărescu nu visa c-o s-ajungă un băsist care și-a injectat succesul cu steroizi ICR. Politica acrelii ușor nădușite are chipuri diferite și, poate, datorită funcțiunii revistei în circuitul de răsplăți și recunoașteri simbolice pe teritoriul cultural mulți au simțit nevoia să-și aducă aportul… ca să mă exprim savant…. De cele mai multe ori comic – comic dacă orbirea n-ar fi contribuit la ascensiunea lui Abominel. Dar în mod cert foarte comic, în cazul cazului la care vreau să ajung: Bogdan Suceavă, un autor care, în afară de literatură (și de vanitățile ei), n-are alte dependențe de țară, trăind în afară și avînd o carieră de matematician impresionantă. Se găsea acum o lună în paginile revistei cu acriți, complet desincronizat, dar foarte serios, scîrțîind o socoteală talentată despre răul pe care încă îl mai reprezintă dușmanul-dușmanilor-pînă-la-sfîrșitul-lumii. Ei… cum o fi treaba asta, să-ți dai, om serios și patriot, cu căcat la bot, la spartul tîrgului, cînd s-a schimbat amenințarea atît de dramatic, a devenit reală și iminentă? 
Nimeni n-a zis că somnul rațiunii nu poate să însemne o formă de demență contagioasă.

14 noiembrie. S-au încheiat protestele. Dau o tură prin paginile de facebook care-mi vin la îndemînă. Poze cu fluturi și cai, și peisaje bucolice românești, coperte de cărți, comentarii prietenoase, felicitări și din cînd în cînd o voce care pare dispusă să țină pasul cu evenimentele. Ai zice că ce se aude în stradă e o nuntă. 
Nu e nimic de comentat, înțeleg că unii se tem, se tem pentru joburi, se tem să-și strice relațiile, se tem de singurătate… fuge teama de la unul la altul… Rămîne de văzut dacă nu cumva epilogul pentru epoca antibăsismului se cheamă Rezistență prin cultură. Cu sau fără facebook…    

Reclame