depontaminarea – o poveste cu bucluc

Picture

Am votat. În cabină, am pus ștampila pe Iohannis. Pînă la urmă cinstit, dincolo de amenințarea hidrei cu 3 capete – pe-un gît Illiescu și Năstase (vița bolșevică), pe celălalt, Dragnea (vița de bofaș). E adevărat că Abominel are și el  un cap propriu, dar e pur decorativ, se umple după context, așa că-l sare recensămîntul – asta ar putea fi și explicația pentru care minte atît, dacă era ceva înăuntru, omul ar fi murit de scîrbă de mult. 

Cinstit, pentru că, în cele două apariții dintre tururi, Iohannis a reușit să spună multe, chiar și atunci cînd a tăcut: mai bine pierd decît să fiu mîrlan (pentru mulți, filozofi de mahala de fel, animați de grija poporului, prilej de circ și batjocură, dar se vede treaba că pentru cei și mai mulți, muzica pe care voiau să o audă). A venit din spate pe tăcute și cred că nici nu mai are rost să ne batem capul cu alte discuții. 

Nu doar că am scăpat, dar am dat o lecție și un semnal, și e foarte posibil să fi primit, la 25 de ani din decembrie 1989, un dar nesperat. Rămîne să vedem dacă reforma se produce în regim de lucru bine făcut, sau darul e otrăvit, iar pe Dîmbovița balcanismul e o filozofie de stat, prin urmare democrația e, de fapt, mazăre. 
Pînă la urmă, omul poate să schimbe legea locului, nu și năravul din gena locului.


Cu cealaltă ștampilă, cea din poză (ștampilă pe care am preluat-o de la primul votant român pentru turul doi, în Noua Zeelandă – nici trend setter, nici VIP cultural, nici aspirant la glorie de Mitică, ci, evident, un om de bun simț), am votat așa, pentru sufletul meu, împotriva mîncătorilor mari și mici de căcat, împotriva celor care cred că schimbînd un rău mic cu un rău (obscen de previzibil) mare fac cuiva un bine, împotriva jigodiei clasice, împotriva spin doctors extraordinar de rău intenționați, împotriva moftangiilor, împotriva uitucilor (cu sau fără intenție), împotriva celor care din fandoseală s-au lăsat contaminați, împotriva celor care s-au luat după alții ca să nu-și piardă prestanța, prestigiul, faima, adăpostul grupului, împotriva celor care cred că nu se vede că invidia, oportunismul sau naturelul de Gică Contra sînt explicații firești pentru alegerea politică nefirească, împotriva tuturor balonaților care ne-au transformat 2 ani de viață într-un coșmar mizerabil, rătăcind printre retorici bizare, ultilizînd același unic argument băsescu pentru un șir de teme, ca niște maniaci autentici, împotriva celor care au făcut imposibil dialogul… dar și împotriva nehotărîților și blînzilor și împăciuitorilor, care în momente nasoale o scaldă,  o scaldă din fire, din instinct de conservare prost înțeles sau cu profit … împotriva celor care și-au pierdut simțul firescului și au propășit demența, relativizarea, adevărul întors pe dos sub scuza politicii… împotriva celor care, în ciuda unora sau altora din lucrurile enunțate mai sus, sînt acum ușurați, fericiți și n-au decența să tacă măcar o vreme, și-și dau în continuare cu părerea (au început să ne spună cine sînt mîncătorii adevărați de căcat – nu ei, susținătorii USL în 2012, pe bază de psihoză băsescu, ci votanții lui Macovei din primul tur).

De asemenea… împotriva celor care obișnuiesc să-ți ia vorba de la gură înainte să termini (pentru că știu ei mai bine), împotriva celor care nu-și cumpără țigări, dar fumează, împotriva celor care se așează la masa ta fără să aștepte să-i inviți, împotriva celor care țin să-ți plătească la restaurant cu aerul că… pfff… știi tu, lăsînd un bacșiș de neam prost, dar și a celor care așteaptă să le plătești tu și se miră că nu lași un bacșiș de neam prost… împotriva celor cu o propensiune pentru o vorbă-n față și alta-n tîrg, împotriva celor care fie prea se cred, fie prea se încred… împotriva celor care mint ca porcii, dar și împotriva celor care se mint ca porcii… 

Împotriva tuturor acestora… votul meu se află în imagine (fotografia a fost făcută la coadă, lîngă gardul ambasadei României, între aproximativ 400 de oameni care erau fericiți că vor apuca să voteze „sătui de minciuni… știm noi cu cine”.) S-a întîmplat acest lucru, la Madrid.


Și două povești electorale adevărate. 

O amică implicată în procesul de votare mi-a povestit cum s-au întîmplat lucrurile  la secția ei, undeva lîngă Madrid. A stat 14 ore pe un scaun, în plînsete și rîsete de copii și voci care se schimbau neîncetat  undeva de deasupra și care spuneau un sigur lucru (ne-am săturat de minciuni, nu vrem să ne fie rușine că sîntem români), voci cărora nu apuca să le vadă chipul, pentru că nu apuca să-și ridice privirea din hîrtii. Dar voci care aveau mîini, care se precipitau sub privirea ei. 14 ore n-a văzut altceva decît mîini muncite, aspre, cu unghii neîngrijite, înțepenite și înroșite de frig. 14 ore de vezică dilatată și de foame înlocuite de teama că se vor termina buletinele de vot înainte de ora la care votul se închide oficial, că se pierde o ștampilă, că scapă o cifră – deși oficialii români locali au făcut eforturi mari să compenseze politica de la centru, la asta adăugîndu-se organizații spaniole, plus poliția, care văzînd chinul și înțelegînd ce se întîmplă și-au dat la rîndul lor silința, care cum au putut și cît au avut voie, pentru ca organizarea să nu se strice. Dar cel mai impresionant a fost spectacolul acestor mîini de lucrători, mulți la negru, care au defilat neîncetat prin fața ei timp de 14 ore, toți vrînd același lucru: să se schimbe lucrurile acasă.


O altă poveste vine din București, de la un domn, pensionar, care-și face veacul prin piețele improvizate de la Academia Militară și de prin jur, pălăvrăgind cu precupeții veniți de la Giurgiu și Videle și Alexandria și necăjindu-i că-i întoarce Dragnea cu fața spre răsărit. Se pare că nu încasau cu plăcere tachinările, dar niciodată n-au protestat. Pînă cînd, chiar în duminica votului la prînz, unul din ei a grăit. Le-au dat la toată familia ceasuri scumpe japoneze și le-au zis să voteze cu Ponta. Dar el, numai așa de-al dracu`, cu mîna aia cu ceas la ea a votat cu Iohannis la prima oră și le-a cerut la toți din familie să facă la fel, înainte să vină la București cu marfa. Nu e lumea de la țară chiar așa de proastă cum vor ei. S-au prins și că turismul electoral nu se mai face cu microbuze, se face cu SUVuri și mașini scumpe. Nu sînt proști, dar s-au învățat să tacă și să se prefacă, e mai bine așa. 


Reclame