Totuși, ceea ce impută el discursului de dreapta n-a produs deocamdată niciun fel de daune în societate – lăsînd la o parte admirațiile deșănțate sau alte instigări și tulburări efemere. În timp ce realitatea politică și socială e săpată în continuare de vechea boală care vine (măcar în ultimii ani) dinspre stînga politică oficială și care omoară și „voiciunea” capitalului, și calitatea discursului public, și funcționarea administrației și produce multe alte daune… Întreține (sau aprinde) prin declarații și fapte starea de nervozitate generală. Așa că analizei lui Vasile nu-i găsesc altă explicație decît un soi de inerție pe direcția lui de discurs – unul, oricît de camuflat, izvorînd în principal din invidie (ochiul furtunii) și care continuă să se manifeste prin rea-credință. Își coboară radarul un pic sub demnitatea țintelor care l-au consacrat ca om de stînga, dar nu calcă frîna, nu se adecvează, nu-și schimbă un pic placa.
Asta în timp ce, așa cum ziceam, realitatea ne bate peste ochi cu vechiul căcat: declarațiile lui Ponta, azi, trădează același tupeu vocal și inspiră noi pericole, deși ele vin de sub un eșec năpraznic… nici măcar mort nu tace și nu ne lasă să ne calmăm nervii.
Nu e greu să vezi că principiul acestei miopii (arată cu degetul pe deasupra răului mare – cu efecte devastatoare în toate straturile statului, spre un rău mic – cu efecte într-un cîmp simbolic, apendice al spațiului public) e pur și simplu o afacere păguboasă și contribuie la aerul de nefiresc, la relativizarea care se practică și la nivel politic. Nu era amuzant nici măcar în 2012, cînd orbirile pătimașe aveau scuza naivității. Cu atît mai puțin sînt acum, după tot scandalul alegerilor.
Ponta îl lasă rece? Se rușinează să-și asume înrudirea ideologică (oficial, PSD e un partid de stînga și POnta în continuare șeful lui), dar îi diminuează rolul distructiv și îi copiază strategiile dăunătoare.
Manevrele cotite ale lui Vasile (le-aș numi, dacă tot s-a pus pavăză pentru ele, manevre Vasile) contribuie la rîndul lor la exasperarea care se manifestă printr-o stilistică scăpată de sub control… limba enervării. Închide, chior, dilema într-un cerc vicios – nu eu te exasperez, că-s chior cu bună știință, ci tu ești fascist… vezi, acum zbieri și mai tare. Și acuză lipsa de dialog normal. Manevre… fente de borfaș.
Cinstit ar fi să facă o analiză a discursului „Fiți cuminte domnule Iohannis” care se emană dinspre ograda lui politică, să-l bombardeze cu critici pînă-și vine în simțuri și PSD se transformă dintr-un partid de bandiți sălbatici într-un mediu emancipat de stînga. Dacă onestitatea ar fi miza lui reală în această învîrteală ciudată de idei. În plus… succesul nu răsare dînd cu bățul într-un monument de nesimțire, pentru că în regnul lui ideologic obrazele sînt groase. Nu doar că șarjele pe bază de manevre împotriva „elitei” îi asigură neîndoios un mic succes în zona lui de răsunet, dar sînt și un alin pentru o atît de limpede îndrăgostire pe dos (iubirea din înjurătură).
Asta ar fi una…
A doua, tipul de discurs… Cui se adresează autorul de ziar? În nici un caz celor „umiliți și obidiți” (demagogia de stînga produce la rîndul ei emfază… pe bază de corazon rusesc și nu de nervi). E un efort intelectual adresat stîngii bulevardiere, răstoarnă în oglindă discursul critic al „elitei”, o dovadă în plus că ăsta e modelul. Mai departe de atît nu răzbate. Sînt convins că cei cărora le ia partea și sînt atît de rău pictați în limba nervilor nu au cunoștință nici de prejudiciul de imagine, nici de grija celui care le-o poartă. Și cred că, așa cum e normal, nici nu vor să aibă.
Și dacă ar fi să fiu și mai cusurgiu, aș spune că discursul lui ajunge să amestece lucruri neamestecabile, încercînd o uniformizare care-i slujește lui teoretic – de dragul adevărului, ar trebui se ne uităm cu atenție în salată. Mîndruță citat lîngă Aligică, și Patapievici. Plus Stelian Tănase. Fiecare însemnă altceva, omul și declarațiile (pescuite din contexte foarte diferite). Mîndruță e monden și vinde presă, pe FB. Tănase, o bătrînă curvă, se vinde pe sine, dacă mai are cui, pe blog. Patapievici și Aligică devin foarte ușor victimele unei asocieri cel puțin ciudate.
Poți să o ții așa o săptămîna. Cînd ai terminat, îți mai servește una, la fel. Sub coajă, patimile-s grele… și pacient să se trateze singur nu s-a mai văzut.
Adrian Buz 